Mic Tratat de Versificație 

PHILOSOPHIA * ELOQUENTIA

[ XVIII ]

2017 ©Th3Mirr0r

 

Mic Tratat de Versificație

 

PHILOSOPHIA * ELOQUENTIA

[ XVIII ]

 

 

↔↕ ↖↗↘↙

 

 

O liniște adâncă îmi cuprinde

Natura însăși ce mi-o desprinde...

 

 

↔↕ ↖↗↘↙

 

 

Văz..

Că firul ierbii

Poartă cu sine

Pecetea vorbii

Care îl ține;

 

 

Nici o furnică,

În excelența-i,

Sub o tunică,

Spre existența-i,

Nu se compară, –

Mare sau mică...

 

 

Cum ar putea,

În van, a-și împarte,

Ochi peste fruntea

Care-i desparte?!

 

 

Văz.

Mai nime’, pe lume,

Nu șede s-adune

Ceva fără nume

Și făr’ de a-l spune;

 

 

Lâng’-o cotoarbă

Care-n averea-i,

Tot strânge, să soarbă

O clipă-n puterea-i,

Nu se compară,

Lumea cea oarbă;

 

 

Cum va mai ști,

Vreo vreme, să fie,

Când chip s-o pleoști

‘Tra legii scufie?!..

 

 

Văz..

Că drumul vieții

Frânge pe-un fir

Ritmul spre bieții

Ce ’alță potir;

 

 

Ori, ce patimă,

Deîntinarea-i,

Fără de stimă,

Cu alinarea-i,

Tot își compară, –

Întristătoare?!..

 

 

Cum ar putea,

În van, a-și împarte,

Vis ce-i trecea

Mult prea departe?!

 

 

Văz..

Că toate-s prin lume,

Zidite pe-un nume,

Cu stemă, ori culme,

Deșarte anume;

 

 

De leagă într-una

Smulgerea-n urma-i,

Tot strânge, întruna

Cenușea – și-n urna-i,

Le-azvârle! – l’e-o soarbă!

Lumea?!.. Ce oarbă!..

 

 

Ce va-i mai naște?!

Vreo lege, să-i fie,

Pe-o clipă – și-o mie

De chinuri, a-i paște?!..

 

 

“Cu furia gândului,

Cum n-ai să socoți,

Aș da foc, pământului,

Să arză pe toți!..”

 

 

Văz..

Că nedreptatea

Stinge cu spada-i

Tot ce dreptatea

Adună sub lada-i;

 

 

Cum nici tăișul,

În ascuțimea-i,

Nici luminișul,

N-a scurme – și pfoai!

Lumea, ca lumea, –

Degeaba-i urmai!..

 

 

Ce ar mai fi,

În van, a-ți împarte,

Dreptatea-ți, de-a ști

Ce-o alta-i dă parte?!

 

 

Văz..

Lumeasca dorință,

Căznind să o-adune –

Ori ea, va-i amâne,

Că nu li-i putință;

 

 

De subt o piatră

Care-n tăria-i,

Strânge, de-o vreme,

Sub picur, furia-i,

Nicicum că ar geme,

Vreo nedreptate;

 

 

Cum fără teamă,

O larvă, a crește,

Așa-da-va-și seamă

De tot ce unește!..

 

 

Văz..

Cum până și robii

Poartă cu dânșii

Pecetea vorbii,

Crezând că îs unșii;

 

 

Nici o cătare,

Spre măreția-i,

N-o schimba cerul

Cu vreo purtare;

Spre existența-i,

Nu semeția-i  –

Cum nicio curtare!...

 

 

Cum i-ar tuna,

În van, a-și împarte,

Daruri în mâna

Ce lumea-i desparte?!

 

 

Văz..

Cum fulgerul cade –

Nu pare s-adune

Un glas la cicade,

  • Căci ele, lor pune;

 

 

Colo, din pietre,

A-i da de urma-i?!

Cânele-o latre

În van, după oaia

Plecată din turma-i;

’L-acoperă ploaia!..

 

 

Cum va mai ști,

A turmei, să fie,

Când frunți ’or dospi

În zare-o stafie?!..

 

 

Văz..

Că nu rătăcirea

Poartă cu sine

Sălbăticirea

Care-o deține;

 

 

Nicicând, vre’ o minte,

A crede că totu’-i

Vrodată cum voia-i –

Loare aminte!

Căde-va, cum soclu-i, –

Ca stânca și oaia-i!..

 

 

Cum ’a-ndrăzni,

Deodat’, a-și năzare,

Că tot s-a-nlesni,

La slaba-i crezare?!

 

 

Văz..

Cum unii, prin astre,

Îi cată-împletiri –

Când colo, dezastre,

Ori alte-uneltiri;

 

 

De nu, lâng’-o buche,

Să cate sub haina-i,

Strâmbându-se-n muche

Ca stânca și faima-i,

Vreo sabie-n care

Puterea va-i  ’nalțe;

 

 

Ce minte ciudată,

Să vadză-n prostii,

O lume, deodată,

Perind sub urgii!..

 

 

Văz..

Cum glasuri țuguie,

Rostind alte limbi,

Străvechi, să rămâie

În lume, mai strâmbi;

 

 

Când plebea i-a vadză –

Cum colbul din urma-i,

Petreceri, le-a ardză!.. –

Nimic nu de-a valma-i,

Și-o lume, compară, –

Mare sau mică...

 

 

  • Ori când preschimba,

Păreu că-s desparte,

O lume, de alta,

Cu tot ce le-împarte –

 

 

Văz!

Genunea le leagă –

O lume-i într-alta,

Și-o viață dezleagă,

Sub taina-i, Înalta;

 

 

Nimic ce renaște,

Și tot, împrejuru-i,

Structurile naște,

Cu punctul din nuru-i;

Dar ce recunoaște?  –

Copilul, la sânu-i!..

 

 

Cum ar striga,

Minunii, s-adape,

O lume-n ieruga

Ce-n stihuri, a sape?!

 

 

Văz..

Cum se strămută,

Limbi din vechime;

Lumii, strănută

Mare-adâncime;

 

 

Iar acei întocmai,

Care-n vegherea-i,

Tot  o strâng, să soarbă

Clipa-i, puterea-i, –

Minți înguste-încoarbă,

Stânci de lasă-n urma-i;

 

 

Iac’-așa, savanții,

Tot cătând  să fie,

Precum hierofanții

Cu vrăjitorie –

 

 

Văz..

Că-i tot, crezare;

Plebea, va le-o deie!

Dar se întrezare

Lumea-le, ateie;

 

 

Apoi, sub condeie,

Hop și înșelarea-i,

Demonii să-i ieie,

  • Șapoi, să le ceie,

Fiecărui, rai! –

Scri-va-și toți, orbirea!..

 

 

  • Și de sar putea,

În van, a-și da parte,

Cu nenorocirea

Capetelor sparte!...

 

 

“Cu furia gândului,

Cum n-ai să socoți,

Aș da foc, pământului,

Să arză pe toți!..”

 

 

Văz..

Cum șad în lume,

Minunea de „sfinți” –

Toți defaimă nume,

’Poi  ’nalță ființ’;

 

 

Oare știu că Sfinții,

Cei de-Adevărații,

Peste tot, minuni,

Pot într-a pătrunde

Cu Puterea Minții?!

Hrană, la nebuni!..

 

 

Hrană Sufletească,

Din cea Îngerească,

Colo-n Sântele Bisărici!!!

Nu la măscărici!..

 

 

Văz..

Că tot ’ș-recită

’Namalgamcuvinte;

Gura lor pocită!

Frunți fără de minte!

 

 

O! Măcar de-or ști,

Taina vreunui Punct! –

Colo-’n adâncimea-i,

Cum să ființază,

Rosturi, din micimea-i,

Când și strigă: SUNT!

 

 

O, de ar putea, –

Fețe de netrebnici, –

Le-ar descătușa

Iadul, la nemernici!

 

 

Văz..

Cum voci, îngână,

Cârduri de nebuni,

Cari la o fântână,

Ș-aruncă minciuni;

 

 

Ce reîncarnare?!

Care la smintirea-i,

A le deie-un soare?!

Au ști că-n pocirea-i,

Gându’, a le zboare,

Spre Întunecimea-i?!..

 

 

Ei stârpesc o lume,

Cu neadevăruri, –

„Fără chip sau nume,

Sting’-a voastre zboruri!”

 

 

“Văz..

Cum plebea duceți

Într-a strâmbătății

Lume, care-o sugeți,

Ca o viață, morții;

 

 

Nici măcar nu știți

Sensuri de cuvinte, –

Iar când să cetiți

Și luare-aminte,

 V-amețiți, cum vălu-i

Plin de neadevăru-i!..

 

 

Toată-întrecetirea,

Cere Cumpătare,

Nu pecetluirea

Fără de scăpare!”

 

 

Văz –

Degeab’-‘o-i spune

Să privească iute

Spre ce-i va răpune –

Capu’ li-i o bute!..

 

 

Vor reîncarnări,

Prin sute de vieți,

Cu „sfinți” și-Nsemnări,

Zodii și profeți!..

Mintea le-o încoarbă,

Luminarea-le, să soarbă! –

 

 

Ce adevăruri, vor ști,

Ajutor, să le fie? –

Nimic, n-a ieși,

Din vrăjitorie!..

 

 

“Cu furia gândului,

Cum n-ai să socoți,

Aș da foc, pământului,

Să arză pe toți!..”

 

Văz..

Că nicio lege

Nu i-ar stăpâni,

Pe cei cari n-a drege,

O-alta d’-ar râvni;

 

 

O nicicum dreptate,

Nu s-arată-întocma-i,

Decât cea-întru care,

Schimba-o-va-n dogma-i,

Căci la fieștecare,

Moarte’-o vezi în urma-i...

 

 

Cum îi dară Moartea?

Nu cumva-i mai dreaptă,

Cum e cea în care

Cartea-i, înțăleaptă?!

 

 

Văz..

Înțelepciunea

Zvodind Moartea-n muche,

Cum deșertăciunea

L’-adevări-o-mbuche;

 

 

O, dar fala lumii, –

Unde îi averea-i,

Să mai de’ cutumii

Vâna-i – iar  puterea-i,

Vremea, să ș-o-arate,

Soartei deșirate?!..

 

 

Doar Nemicu’-a prinde,

Vreo vremelnicie,

Cum pustiu’-întinde

Crunt, temeinicie!

 

 

Văz..

Cum guri se ’nalță

Într-a spune altor’

Limbi care le-ncalță

Grai prelimbător;

 

 

Nici nu știu ei face,

Pacea dintru slova-i,

Cum nici iar preface,

Buchile din iova-i,

Căci n-au nicio daltă, –

Stânca-i pre’ înaltă!..

 

 

De-ar sculpta numiri,

Reci, sub o cascadă,

Precum cei martiri,

Focul, ari să-l scadă –

 

 

Văz..

Și-n piatra seacă,

Cum s-agită-un rost:

Teaca-n cari se pleacă

Firul ierbii-anost;

 

 

El slăvește Cerul;

Cugetă cu doina-i,

Să cuprindă Harul

Cari l-a zămislit!

La hotariu-n haina-i,

De Iisus PreaÎnaltul,

Sâmte-s-a iubit!..

 

 

Ce cunoaște-n rostul,

Care-ș’ însumarea-i,

N-are legi tra’ vostrul

Gând și-n întrebarea-i?..

 

 

Văz..

Că firul ierbii

Poartă cu sine

Pecetea vorbii

Care-a va-l ține:

 

“Să vină corbii,

Cu jalea spre mine!..

Îndată și cerbii,

Cu umbre haine,

’Mi-împungă  ochii –

Că nu mai văz bine.”

 

 

 

2017 ©Th3Mirr0r

                                         Tratat1.png