INTERVIU/de referință – ARTĂ – CRITICĂ

INTERVIU: ARTA ȘI CRITICA VI

School Of Athens Painting by Raffaello Sanzio of Urbino.jpg

[School Of Athens Painting by Raffaello Sanzio of Urbino]

INTERVIU/de referință – ARTĂ – CRITICĂ

 

[ Partea a VI-a ]

 

[ ... ]

[ A ] / [ D ] / [ E ] / [ G ] / [ 0 ]

[ A ] “Personal, mă bucur că v-am întâlnit!“

[ E ] “Recunosc acum, până și o lacrimă are greutatea sa...“

[ D ] “Din inimă, vă mulțumesc!..“

 [ G ] “V-aș ceda locul de la catedră, ca să predați filosofia, elevilor mei, dacă n-aș ști că v-ați lovi de sistemul care v-ar cere diploma de studii!..”

[ 0 ] “Orice întâlnire, este cu folos. M-am dezvățat de așa-zisa politețe și nu știu (ori nu voi) a face complimente în van – trag speranța astfel că un simplu, nobil Mulțumesc, drept reciprocitate, este suficient. Am avut profesor bun. Îmi spunea că “laudele altora te ‘nalță într-un an și cea proprie te scoboară într-o secundă – ocările altora te saltă deasupra laudelor strânse an de an, smerenia te ridică într-o secundă a secundei”. Iertați-mi strădania de a sta departe de acestea. Asta.. în caz că nu v-o veni la socoteală, ale mele vorbe, ori purtări. Îmi amintesc de dânsul. Parcă ș-acu’ mi-l revăd, aducând cu o frântură din “domnul Trandafir” al marelui Sadoveanu. Dacă s-ar fi aflat printre noi, l-aș fi trămes în locu-mi, să predeie filosofie, da nu elevilor, ci acelora care cer hârțoagele.”

[ râsete ]

[ G ] “Ghidușule, am momente când mă întreb dacă ești real sau vreo fantasmă..”

[ 0 ] “Să ziceți bine mersi că nu-s unu’ scăpat de la psihiatrie! Nu de alta, da’ trecutul se perindă spre viitor și invers, căci după cum l-au „tratat” definitiv, cu doze de mercur, pe geniul neamului românesc, marele Eminovici, nu m-aș mira să mai fugă unii de pe-acolo, mai ales dacă doftoriile lor s-ar limita la Haloperidol, care în doze mai mari poate fi tranchilizant pentru cabaline – să nu mai vorbim dacă vreun atentator la drepturile umane, s-ar lega singur de pat, având blăniță cu scabie. Și dacă nici Romparkin nu mai merge, lobotomia.. îi sigură – cică nu doare prea tare secunda aceea – numai puțin peste durerea facerii, suportată de femeie.”

[ „le cam păli râsul„ ]

 [ D ] “Na, comedie!..”

[ .. ?! ]

[ 0 ] “Cum sugera Balzac – era vorba în povestirea dânsului, cum că numai rele se întâmplau, dar personajul principal era bucuros - râdea, zicând parcă (nu-mi amintesc exact, dialogul – dar reproduc acea concluzie) : „ce poate fi mai rău decât această conjunctură?!”

[ E ] “Între comedia umană și tragediile vieții...“

[ A ] “Dacă v-aș întreba.. cum faceți față, la toate acestea?!..“

[ 0 ] “Uneori, v-aș răspunde simplu: ca Balzac!..”

[ A ] “.. Și alteori?!“

[ 0 ] “Ca mine.”

[ .. râsete ]

[ D ] “Acum, e rândul meu. Am și eu.. dacă aș putea enunța astfel – o mare curiozitate..”

[ 0 ] “În privința?..”

[ D ] “Paradoxal – se vede că ați citit destule; dar, cu un bagaj atât de mare, de cunoștințe - și să mă iertați – lamentați ușor spre distorsiuni lexicale, adesea – de ce?!”

[ 0 ] “De dragul simplității - omului de rând, al poporului. Cum altfel, un artist, să creeze acea imagine, - să nu mai vorbim despre a releva-o - dacă nu prin forma derivațională, spre a deveni? Existența. Prin Sine, însuși, sieși, însușindu-și. Numai așa.  Eu vreau evidențierea acestuia:  Țăranul. Omul simplu. Fără de prea multă carte care să fie în detrimentul Simțirii. Căci nu prin cumpănirea slovei, este rostul sufletesc, ci prin înțelegerea Formei și Manifestării. Cărțile de studiu, ar debuta cu o tehnică anume – dar ce este mai presus de agerimea minții? Înțelepciunea! Căci plecând de la mireni, ne îndreptăm către monahi, spre evidențierea Credinței. Pentru mireni, Mântuirea, pentru monahi, Desăvârșirea! De la cele lumești, înspre cele cerești! De la viața satului, spre cea de la oraș, de la plasticitate, înspre naturalețea sălbăticiei. De la marginea mării, până pe crestele munților. De la datini strămoșești, la ocârmuiri. De la zidurile școlii, până la porțile bisericii. De la umbra crucii, până la lespedea mormântului. De la rugăciunea din sânul familiei creștine și până la toaca care se aude dincolo de brațele deschise ale mănăstirii. Acolo, oamenii aceia, mai cu seamă pustnicii, se roagă pentru păcatele noastre. Fără ca noi să știm, măcar!.. Ori ei, mai cu seamă, merită Ofranda. Ici – împreună, noi, păcătoșii – colo – ei, martirii, blagoslovitorii, mijlocitorii și sfinții! Fiecare, cu misiunea sa. Precum și eu, reflectând Redefinirea Realității, așa încât prin forma scrierii să cuprind Imaginea Țăranului român și cea a Duhovnicului, ca o Taină întru deslușirea-I! Ca un punct unde Inflexiunea și Reflecția, derivă Totul și Plinul, Nimicul și Golul. Toate scrierile mele, urmeaza modulul și principiul fractalic, universal, din fluiditatea și spectralizarea ideaticii. Absolut, toate scrierile, se unesc, indivizibile sau divizându-și sistemele la nesfârșit, “Metoda Armoniei”, comprimându-le. Un punct - tot unitar, sau nimic. Nimic mai simplu. ”

[ D ] “Dar.. în fine...”

[ 0 ] “Continuați-vă ideea, vă rog.”

[ D ] “Cu riscul de a părea hâtru – ce vor spune criticii?..”

[ 0 ] “Facă ei, ce-or ști mai bine!”

[ .. după un moment ]

“Dânșii, cu legea-le. Ori eu, pre leghea-mi!”

[ zâmbeam ]

[ D ] “Cred că.. aducând în prim plan Critica, vorba din popor: “și-au cam dat mulți cu părerea”, până acum.”

[ 0 ] “Făcut-au ce știură mai bine!.. Au analizat colo-dincolo, s-au mai poticnit în vreun punct sau alt semn de punctuație, notându-și iute pe carnețele, ori.. în vreun cuvânt - tot altoit de mine în prealabil, și tot așa – până la vreun “ce i-am zis-o ăstuia”, plini de mândrie, ori cu vreo “pare-mi-să că ar ave dreptate”, oarecum smeriți. Ce va fi fost asprimea și n-ar fi fost blândețea? Toate și-au aflat un rost, după atât priceperea, cât și nepriceperea minții ș-a inimii. Precum și eu, la rându-mi. Într-un mod cât mai echitabil, lăsat-am scris micul meu discurs, “Pentru ai mei critici”. Domniile lor și-au făcut datoria – care, derivându-se, aflata-o pe-a mea. E simplu. Fiecare cu misiunea sa.”

 

 [ va continua ]

 

©Th3Mirr0r

tehnica1.jpg