Antioh Dimitrievici Cantemir

 

* Cămila și vulpea 

 

***

FABULE

***

*(tradus în română de Alecu Donici)

 

“Cămila mult geloasă văzând un țap odată
Cu coarnele cum bate de câini înconjurat,
A început în sine a blestema pre soartă
Zicând: ce ticăloasă eu parte am luat!
Un trup frumos
și mare să fie fără coarne,
Să nu aib eu o armă ca slava să-mi lă
țesc,
Ca du
șmanii mei lesne în praf să se răstoarne!
(Gelo
șii felurite de pricini născocesc
Când vor să tot cârtească). A
șa se tânguiește
Cămila mergând tristă cu capu-n jos plecat,
Dar o vicleană vulpe ce-n drum o întâlne
ște,
Împărtă
șire multă la soartă-i a luat.
Cămila de-amăruntul î
și spune scârba toată.
— Cunosc, răspunde vulpea, că mare ai cuvânt,
Dar eu am mijloc sigur ca să te fac cornată.
Colo-n pădurea ceea un loc e în pământ,
De drum nu prea departe; îl vei afla sub zare;
Se cheamă vizunie: la ea oricine-a mers

Și capul său plecându-și a stat păzind răbdare,
Fără de prelungire cu coarne s-a ales,
Precum berbecii, boii
și țapii dau dovadă.
Această sfătuire cămilei a plăcut;
Ea nici gândea că leul în vizunii să
șeadă,
Dar cine cată coarne, la minte e cam scurt.
Cămila iute-aleargă, cu mare bucurie
Găse
ște acea bortă sub niște frasini vechi,
Și capul își afundă îndată-n vizunie,
Iar leul cu cruzie o prinde de urechi.
Ea trage, el nu lasă, pân-ce-n sfâr
șit scăpând.
Acasă se întoarce urechile lăsând.

O, iubitori de slavă! Pre voi v-am arătat,
Fiin
ța de cămilă spre laudă v-am dat.
Cunoa
șteți că acela ce fala tot gonește
Cu râsul
și ocara ades se pomenește.”

 

©Antioh Cantemir