Antioh Dimitrievici Cantemir

 

* Oda IV 

 

***

ODE

***

 

 *(tradus în română de Alecu Donici) 

 

 

“Abătuți cu totul din calea cea dreaptă,

Și de-ale lor patimi oamenii orbiți,

Fără osebire de loc sau de treaptă,

Toți în întuneric umblau rătăciți.

Picioarele multor au alunecat

În adânci prăpăstii, și rari au scăpat.

La unii Norocul brațul său puternic

Tinzând spre scăpare de munci i-a ferit,

I-a scos din ispite; dar omul nemernic

De adevăr încă nepovățuit,

Fără a lui sprijin, slab, neputincios,

Nu putea să afle drumul priincios.

Ins-Acela cărui firea se supune,

Primejdia noastră a înlăturat,

Trimițând în lume pre Înțelepciune

Ca de-a ei povață omul luminat,

De la fapte rele să fie retras,

Să-nfrunte-orice patimi, să-ndrepte al său pas.

O! cât de plăcută și împodobită

E fiica Acelui de sus împărat

În față-i blândețea este zugrăvită,

Cuvântul ei dulce, lin și măsurat!

Virtutea și cinstea pre ea o slăvesc,

Căci fiii dreptății dreptatea iubesc.

S-ascunde de dânsa urâta minciună,

Ce este izvorul relelor voinți,

Triumfă printr-însa numai fapta bună,

Și-n mâinile sale poartă biruinți.

Așa când răsare soarele lucind,

Revarsă lumină pre noapte gonind.

Noroadele acele a căror hotare

Spre răsărit mândru departe se-ntind,

Vecine cu negrii, și alte popoare

Care se adapă din Ganges și Ind,

Se cobor la glasu-i de pe elefanți,

Și-ntâi indienii se văd luminați;

Apoi etiopii cu negrele fețe

Și Nilul ce varsă bogatul său har

Pe țărmuri slăvite, prin fapte mărețe

Prin legi înțelepte ce sunt al ei dar

Din a neștiinței noianuri scăpând,

Se-nalță la cer cu agerul gând.

A lui întuneric ș-a ei strălucire

Văzu Babilonul cel cu zidul lat,

Noroadele acele fără cârmuire

De ea îmblânzite, la ea s-au plecat.

Schiții cei sălbatici și tracii cumpliți,

Sunt puterii sale marturi neclintiți.

Dup-o îndelungă și grea preîmblare

La șepte prieteni ai săi s-a oprit,

Grecia ferice cu-a sa vizitare,

În multă putere și slavă-a sporit.

Prin a ei povață romanii dau legi,

Ca stăpâni puternici a lumii întregi.

Dar când lenevirea — muma răutății --

De a ta lumină i-a înstrăinat,

Atunci spre pedeapsă urgia dreptății

Pe-ai Nordului barbari la ei a chemat,

Ce sfărâmând tronul întâi la Apus,

Apoi ș-Orientul curând au supus.

Întâmplarea asta este norocită,

Căci cei slăviți doctori și vrednici bărbați

Pre care Zeița acum urgisită,

Mai avea prieteni ei adevărați

O nouă lumină Europei au dat,

Și-n veci al lor nume va fi neuitat.

Din țară în țară purta-nțelepciune

Cu ea împreună pe-ai săi următori,

În totul urmează schimbări de minune,

Și cad ereticii ușor crezători.

Noi însă cu inimi și cuget curat,

Slujim unui singur ceresc împărat.

Iubim judecata acea cu dreptate,

Iar pâra urâtă nu o suferim,

La războaie mergem în oști regulate;

Prin agere sfaturi mai mult biruim,

Pereți de aramă cu pumnul sfărmăm,

Și după voință focul prelucrăm.

Mâinile lui Joe nu-s mai de minune

Decât ale noastre. Cu fulger de foc

Noi facem pre trăsnet grozav să răsune,

Să darme pământul, și stâncele-n loc.

Furtune și vifor nu ne pot opri

Pe undele mării sumeți a pluti.

Peste oceanuri aflăm lumi ascunse,

Planetele toate pe ceruri ochim,

Mișcarea lor, cursul, de noi sunt pătrunse

Ș-a soarelui raze în flori împărțim.

Făptura întreagă simte ne-ncetat,

A duhului nostru efect minunat.”

 

©Antioh Cantemir