Cezar Bolliac

 

* Muncitorul ​​​​​​​​​​​​​​

RO-Cezar Bolliac.jpg

 

 

„Cînd mă născui în lume, murise al meu tată ;
Căci mult el se luptase cu iasma încruntată
    Ce-i zice Sărăcia !
El locuia cu dînsa din frageda-i junie ;
Și s-a luptat, sărmanul, cu multă bărbăție ;
    Dar, vai ! l-a-nvins pustia !

 

Bătrîn de june încă, iertatul meu părinte
Cătă la cer și zise : — «Oh ! Fie-ți milă, sfinte,
    De bietul muncitor !»
Atunci veni la dînsul trimisul ce desface
Și-i zise : «Ia-ți iertarea : ești liber ; du-te-n pace
    La bunu-ți Creator !»

 

Și biata maică-atuncea, în lacrimi și sudoare,
Cu mine-nsărcinată, privea la el cum moare.
    Apoi groapa-i săpă...
Fără nimic de hrană rămase-n văduvie,
Și nu putea să lupte cu iasma Sărăcie,
    Ce și mai rău turbă...

 

Puțin după aceasta, în ziua sorocită,
Prin munci m-aduse-n lume, flămîndă, părăsită,
    Săraca măiculiță !
Plîngea pe două paie pe care mă născuse ;
Căci n-avea fașe, mica ; acum întîi făcuse ;
    N-avea nici cîrpuliță !

 

Apoi vărsa ea lacrimi cu mult și mai amare,
Văzînd că-i seacă pieptul, că n-are demîncare,
    Văzînd că n-ajungea
Căldura răsuflării ș-a sînului de mumă
Să ție, să-ncălzească un șubred prunc de spumă,
    Un prunc ce tot plîngea.

 

Amorul mamei însă hrănește și-ncălzește,
Și biata măiculiță, cu doru-i, izbutește
    Din viață-i să-mi dea viață.
Lucrînd, și zi, și noapte, și vara pe greu soare,
Și fără foc pe iarnă cînd firea toată moare,

    Cînd toată firea-ngheață,


Ea n-avea altă grijă decît să mă ferească
De tot ce doare-n viață, să poată să mă crească,
    Să poată a-mi zîmbi.
Creșteam și-mi mergea binesub dulcea-i îngrijire,
Rîdea cînd ziceam : mamă ! la-ntîia mea vorbire,
    Văzîndu-m-a păși.

 

Cum a putut, săraca, m-a dat apoi la carte.
O ! cîtă bucurie avea cînd, de departe,
    Vedea că viu acasă
Cu cămăsuța albă, cu căciulița neagră,
Cu carte-n subțioară !... avea ea lumea-ntreagă
Cînd mă vedea la masă.

 

Apoi mai trecu timpul și mă făcui mai mare.
O ! cîtă bucurie și cît lucram de tare
    Ca să produc ceva !
Gîndeam adesea-n sine-mi : «Eu sunt voinic acuma
Și, o, ce fericire ! oi să-mi hrănesc eu muma !...
    Ea nu va mai lucra !»

 

Dar viața-i se scursese în vreme prea puțină...
Acel care privește din cer p-ăl de suspină
    Chemă pe a mea maică.
Zîmbind, p-a mele brațe s-opri a ei suflare,
Și, dîndu-mi, prin cătare-i, o binecuvîntare,
    Se duse l-al meu taică.

 

Cînd am băgat-o-n groapa de brațul meu săpată
Ș-am dat pe ea pămîntul... oh, Maică Preacurată !
    Tu știi cît am jelit !...
Acum, în lume singur, trăiam fără simțire,
Nutrindu-mă cu lacrimi, cu trista suvenire
    A maicei ce-am iubit.

 

Prin negura vieții zării eu o lumină :
În drumu-mi singuratic, o fiică orfelină
    Trimise Providența.
O ! Roua primăverii, ninsoarea afînată
Nu poate fi ca dînsa, ca dînsa de curată !...
    Mi-am pus în ea credința.

 

Dup-o țintire, ochii în jos ni se lăsară
Și sufletele noastre de loc se-mbrățișară ;
    D-atuncea ne-am unit.
Nu, cerul niciodată, în sînta-i veselie,
Nu are strămutare, mai mare bucurie
    De ceea ce-am simțit !

 

Eu îi ziceam adesea, sorbind a ei suflare :
— «Vezi lumea asta, dragă? oricît e ea de mare,
    De noi este străină ;
Pe nimeni nu îl doare, și nimănui, nu-i pasă
De ne-o fi rău sau bine... Vin', vin', să facem casă,
    Sărman și orfelină.

 

Stingheră turturică prin crînguri rătăcită !
Îți voi clădi eu cuibul în care-i fi ferită
    De frig și vijelii.
Voi alerga eu, dragă, ca să-ți aduc de hrană,
Îți voi aduce toate : îți voi aduce mană —
    Vom fi în veselii.»

 

Și-mi răspundea copila : — «Și eu, cu sîrguință,
În lipsa ta, voi face ce-o sta-n a mea putință,
    Ce trebuință cere.
Și cînd te vei întoarce, ți-oi da îmbrățișare,
Voi fi cu îngrijire, ți-oi face demîncare,
    Voi fi l-a ta plăcere.»

 

Munceam eu cît și patru, și făr-a face gură :
Și cînd veneam din muncă, găseam în bătătură
    Pe îngerașul meu !
Oh ! ce plăcere, Doamne! cînd într-o zi mi-arată
Că am plecat pe drumul de a mă face tată !
    Mărite Dumnezeu !

 

Eu mă topeam cu ziua de multă nerăbdare.
Gîndeam ca ce dulcețuri să-i dau eu demîncare,
    Ce poate să poftească.
Dar ea, mai înțeleaptă, venea pe lîngă mine
Și îmi zicea să strîngem pentru acel ce vine —
    Spunea cum a să-l crească.

 

Era aproape ora ce-atîta așteptam,
Cînd o schimbare-n țară, ce noi nu o visasem,
    Începe-a se vesti :
S-adaogă iobaciul ! s-adaogă la clacă,
S-adaogă cît Omul nu poate să mai facă,
    Nu poate dăini :

 

— «Noi n-avem decît brațul ; dar brațul este-al nostru !
Noi nu putem să-l spargem în veci în lucrul vostru,
    Să mai scădeți ceva !...»
Strigară muncitorii din satele vecine
Dar iată că oștire a stăpînirii vine
    Și-ncepe a lega !...

 

O ! cum ai să mai tremuri, dreptate omenească,
Cînd va veni odată Dreptatea cea cerească,
    Puternica Dreptate! —
Este un vis d-acilea pe care nu-l țiu minte ;
Știu că m-au dus la ocnă și nu mi-au dat cuvinte...
    Ce crudă răudate.

 

Și ce înverșunare ! — Peste puține zile
Zări draga-mi soție ce se-nălța prin grile.
    Țipă cînd mă văzu !
Ea mai veni odată, veni și altă dată ;
Da-i tremura genunchii, era însărcinată...
    Săraca ! o bătu...

 

D-atunci n-am mai văzut-o !... Părinte, dulce taică !
Spție mult iubită ! O, scumpă a mea maică !
    Fiu încă fără nume !
Ce ! voi, voi sunteți colo, sus colo-n a lumină ?
Voi sunteți cea grămadă cu faț-atît de lină ?
    Voi sunteți p-aia lume ?

 

Nu mă lăsați, o, drage ! nu, nu fugiți de mine !
Se sparg a' mele lanțuri ; v-ajung... ajung la bine.
    L-al nostru Creator !...
O clipă, și nu-mi pasă de loc de a lor silă !
Oh !... iat-o vine ! ! vine ! ! — O, Doamne ! fie-ți milă
    De bietul muncitor !”

 

 

©Cezar Bolliac