Ion Heliade-Rădulescu

("Sfinxul Eliad")

 

* Anatolida sau Omul și forțele 

 

***

POEZIE

***

 

“Un eretic odată, potente cât maharchii,
Arhibrahman din leagăn, sacrat de sine însu
și
Și suveran pontefice, c-un braț de naltă forță
Ia pomul
și, smulgându-l din cele mai profunde,
L-întoarce
și-l înfige cu rădăcina-n ceruri.
Cu ramurile-ncoace spre noi ca ni
ște raze,
Să-nve
țe d-altădată să nu mai sugă moartea
Ca pân-atunci din iaduri, ci via
ță și lumină
Din cele preaînalte; să crează fiecare
Că cine din el gustă ia via
ță și putere
Spre a combate for
ța ce se credea că este
Ea însă
și absolutul.

D-această cutezan
ță se zbucină pământul;
To
ți sfinții, toți maharchii strigară: "Sacrilegiu!
Trădare,-apostazie!", căci după dân
șii lumea
S-a-ntors, ca niciodată, cu josul său în sus.
Nici Anna-arhiereul, nici doctorul Caiafa,
Cuvio
șia toată, cu scribi, cu farisei,
Nu-
și sparseră vestmântul și nu strigar-atâta
Când încarnat Cuvântul, spre nutrimentul min
ții,
Î
și dete al său sânge, doctrina sa divină.
Nici însu
și sfântul papa n-a fulgerat atâta,
Din culmea Vaticanului, urgie
și-anateme
Gând Luther ereticul se puse să proteste,
Altissim să proclame
și voia conștiinței,
Și liberul examen.

Era nevoie mare în Indiile toate!

Și de aci nainte persecutări, martire,
Furci, bende, rugi
și roate, cu moartea toți să moară
Și câți n-au atins pomul.
Ci arborul
științei fu transplantat în China
Cu rădăcina-n ceruri.
P-atunci China, mai simplă, cu totul primitivă
N-avea atâtea-nvă
țuri ca cele de prin Indii;
Chinezii-n simplitate nu se puteau pricepe
Cum mii de universuri, de colosali maharchi,
Putea să se desfete pe glob ca un grăunte.
Au fost auzit însă din tată la alt tată
C-a fost mai dinainte timpi, zile fericite,
În care-
și mânca omul fără laboare pâinea
Și oamenii cu toții erau nici viermi, nici humă,
Ci suverani cu to
ții, imperatori celebri,
În strictă alian
ță cu cele preaînalte,
Căci cerul cu pământul erau ca două sfaturi
Vecine
și amice, în bună armonie.
P-atunci imperatorii (c-a
șa se zicea omul)
Pe căi d-argint, de aur, de fier peste tot locul,
Cu trăgători d-aramă vărsând flăcări pe gură,
Mergea unul la altul
și, devorând distanța
În câteva minute, în
țări prea depărtate.
Iar al
ții-n vehicule ca stelele volante,
Cu ipogrifi de flăcări ca fulgerul de repezi
Î
ți străbătea prin aer de la pământ la lună,
Din lună drept la soare. P-atuncea toată lumea
Era în fericire, p-atunci erau
și râuri
De miere
și de lapte.

Dar cum, nu se prea
știe, că-ncetul cu încetul
Se tot corupse lumea,
și iată și căderea.
Spre consolare, însă, advine pomul
științei,
Și, tot gustând dintr-însul (cum gustă din știință),
Locuitorii Chinei inventă astăzi una,
Inventă mâine alta; cu corpul
și cu mintea
Se puseră-n travaliu, se deteră la arte,
La măiestrii,
științe; aflară niște semne,
Spre-a se putea-n
țelege cu cei ce sunt departe
Și cu posteritatea; făcură tipografii,
Hârtia inventară, făcură căr
ți sau table;
Țin mult la industrie, ș-a câmpului cultură
O au drept lucru mare, că ară
și-mpăratul;
Și le-a rămas credința că au să mai ajungă
Tot cum mai fură-odată, nainte de cădere,
Pe drumuri ferecate, cu cai de acioaie

Și vărsători de flăcări, distanța să devoare
Și lumea să străbată din margine la alta,
Și c-or s-ajungă încă ca-n clipă, ca un fulger,
Apus cu răsăritul să stea gură cu gură
A se-n
țelege-n vorbă, ca-n zilele acelea
Ce le numea divine.

Acestea le cred toate,
și încă și mai multe,
Ci nu se pun să facă, a
șteaptă să le vie
De peste mări decindea, din lumea cea mai nouă,
Din
țara lui Franklin.

Căci ei au o credin
ță, și țin prea mult la dânsa,
Ca soarele, lumina tot de la răsărituri
S-a învă
țat să vie, când alții, bunăoară,
A
șteaptă să le vie de la apus sau nord."

 

 

©Ion Heliade-Rădulescu