Ion Heliade-Rădulescu

("Sfinxul Eliad")

 

* Anatolida sau Omul și forțele 

 

***

POEZIE

***

 

“În adevăr, căderea a fost și este-o faptă,
Căci degradat fu omul mai jos
și decât vita;
Și oricare-ar fi forma prin care se transmise,
Învederează timpii de-ntreagă fericire

Și d-o cultură naltă, cât li s-a dat și nume
De timpi divini, timpi d-aur.

Ci care e cuvântul căderii deplorabili,
Al unei catastrofe atâta de complete?
Să ascultăm răspunsul sau paradoxul mare:
Căci cuteză să guste din arborul
științei!!!
Și ce, au moare omul când gustă temerariu
Din fructele
științei?
Problema se prezintă mai mult decât enigma.
Ci, studiind progresul cu istoria-n mână,
Se poate ca-n enigmă s-aflăm
și adevărul.
Să trecem peste toate câte putu să-nvente

Și să fabrice omul spre-a lui necesitate:
Inven
țiuni de vase, de varii instrumente,
Cu uzul profitabili, cu-abuzul dezastruoase.
Sunt însă legi eterne, cuprinse-n marea carte
Ce s-a numit natură
ș-a căror existență
Și-ntreagă împlinire fu ordinea naturii
Când a ie
șit din haos, și care nu se calcă
Nepedepsit de nimeni.

Pe apă nu se umblă, prin aer nu se svoală;

Știința însă vine și îi produce vase
Și nave și batele ș-aerostate înseși.
Aceste admirabili ale
științei fructe,
Gustate fără cumpăt sau fără sprevedere,
Pe lâng-a lor foloase aduseră
și moartea.

Tot fructe-ale
științei sunt ș-armele de luptă,
Măciuca ori securea, ori gladiul, ori spada,
Săgeata, arcul, lancea, făcute spre-apărare

Și-n fond spre a distruge.

Progresul e mai mare,
știința mai departe
Când ne produce fructe ca pulbera tonante,

Ș-alăturea cu dânsa fulgerătoare arme
Și tot mai mortifere ca cele mai din urmă
Și cele ce cu timpul mai repede vor stinge
Și arde, și distruge.

ți ați gustat din aste ingenioase fructe,
Tot fructe-ale
științei spre-a subjuga, distruge
Ș-a domina ca zeii, trăit-ați cu viață
Sau a
ți murit cu moarte, făcându-vă ori Caini,
Ori victime ca Abel?

Să punem ipoteza de ce-ar putea s-advie
D-acum în câ
țiva secoli de-nvențiuni, progrese.
Se-ntrarmă astăzi omul cu electricitatea,
Dispune după voia-i d-a aburilor for
ță,
Și toți le recunoaștem foloasele immane.
Ci tot mai e progresul pe cât există încă

Și mai există timpul.

Străbată-se uscatul de for
țele de aburi,
Mul
țească-se ca peștii pe mare piroscafe;
Din popol la alt popol, de la un stat la altul,
Din urbă l-altă urbă
și din comună l-alta
Încingă-se pământul de căile ferate;
Locomotive, fabrici mul
țească-se-n tot locul;
Consume-se cărbunii
și umple atmosfera
De gazuri, când natura ni-l dă-n stare compactă,
Să-
și imagine omul la ce grad ar ajunge
Progresul în doi secoli
și cei ce au să vie;
Ci fără pre
știință sau fără prevedere
Ce-ar fi când atmosfera dodată s-ar aprinde
În general incendiu
și cataclism de flăcări
Ar arde
ș-ar reduce progresul în cenușă?
Acest fruct al
științei nu ar aduce moartea
La câ
ți au vrut să-l guste lipsiți de preștiință
Și înșiși la aceia ce n-au gustat dintr-însul,
Posterită
ții înșeși din germene extinse
Nainte d-a se na
ște?

Sau fără a ne-ntinde în ipotezi asemeni,
Prin alte catastrofe, invaziuni de barbari,
Ar recădea iar omul precum căzu Egiptul

Și Grecia, și Roma și n-ar rămânea semne
De marea naintare în care s-află lumea;
Cine-ar scăpa atuncea din astă catastrofă
Ar spune cum pot spune căzu
ții și barbarii
De câte-a pierdut omul. Prin forme variate
Tradi
ția-ar începe a deveni iar mituri,
Divini, fabulo
și secoli. Și ori credul, ori sceptic,
Ori humă, ori zeu, omul din nou ar reîncepe
Tot în sudoarea frun
ții să-și ție o viață
De chinuri, de durere; prin luptă, prin travaliu
Din nou ar reîncepe o cale lăcrimoasă
D-o lungă, grea laboare
și aspră, și ingrată
D-inven
țiuni târzie, cât șaptezeci de secoli
De luptă, de turmente, sudând, laborând unii

Și tot culegând alții, n-ar fi d-ajuns ca omul
Să vie iar în starea în care ajunsese
Nainte de cădere."

 

 

©Ion Heliade-Rădulescu