Ion Heliade-Rădulescu

("Sfinxul Eliad")

 

* Anatolida sau Omul și forțele 

 

***

POEZIE

***

 

“Și-oricând pe el se pune al Domnului nalt spirit.
Iar mitul despre lemnul
științei era încă
În credit între stirpea lui Abraham sau Brahma,
Ci-l nară omene
ște, ca și cum nu l-ar crede,
Căci prea cu pietate vorbe
ște de știința
Ce Dumnezeu pusese în inima cea dreaptă
Lui Betseel, s-opere
și să arhitectone
A Mărturiei tindă.

El face istorie din fabula trecută,
El spune că edenul e parte din Asia,
Prin care trece Tigrul, Gehon
și Eufratul,
Și poate și-nsuși Istrul, cui și Phison se zise,
Grădină ce-avea-ntr-însa Siria,-Etiopia,
Cu Indii împreună, cu
țările-Evilat.
El spune că acolo era stabilit omul,
Cultivator, custode, de mâna preaînaltă;
C-acele mari cuprinsuri, de multa lor cultură,
Era ca o grădină cum nu e azi Europa,
Că omul, mâncând pâinea în toată abondan
ța,
Fără sudoarea fe
ței, ne dă să înțelegem
Machine de laboare ce-au fost liberat bra
țul
Ș-o mare naintare d-industrie, de arte;
Că-n plină libertate femeia-era consoarte

Mai sus d-o Aspasie, mai sus decât o Sappho,
A lui Pindar emulă,
și, întregind pe omul
Ca demnă jumătate, nă
ștea fără durere;
Că arborul
științei, ca-n orice țară cultă,
Crescuse-n cea grădină
și prospera d-alături
Cu arborul vie
ții.

Ne spune de o stare de pace, d-armonie
În care azi Europa s-a pus pe drum s-ajungă

Și d-unde omenirea căzu ca și Egiptul,
Și Grecia, și Roma. C-Adam, ca o figură,
Personifică omul din era de prodige
Culturii primitive, căzut în barbarie.

Și-n marea lui cădere, lipsit d-orice mijloace,
Lipsit d-orice
știință, de tot ce ușurează
Și brațele, și corpul, de orice instrumente,
Redus, precum se zice, într-o informă sapă
De lemn foarte ingrată,
și astfel a-și susține
Via
ța cu laboarea, a-și blestema ființa,
A-
și face din femeie o sclavă tremurândă,
Iar din posteritatea-i mo
ștenitori durerii,
Ai gemetului filii.

Narată pe-omene
ște, tradițiunea-antică
Ne face să-n
țelegem enigma ce agită,
De
șaptezeci de secoli, umana rațiune.
Aci s-aude clară a istoriei limbă
Ce-atâta se distinge d-al fabulei haracter,
Ce ne descrie anii
și zilele de aur
Ai evului ferice, atâta de contrariu
Cu însă
și fericirea.

O via
ță monotonă d-o-ntreagă nemișcare,
Când râurile d-astăzi erau râuri de lapte,
Pâraie curge-miere, când fructele din arbori
Erau poame de aur,
și oamenii la umbră
Și neatinși de soare stau răsturnați ca pruncii
În leagăn de mătase, făr-a mai
ști de mâine,
Și arborii de sine plecau ale lor ramuri
De fructe încărcate, ca muma ce î
și pleacă
Cu tinere
țe sânul l-a pruncului său buze.
Nici artă, nici
știință, nici frământarea minții,
Nici semn de ra
țiune. Se poate fericire
În plină neac
țiune, monotonie-ntreagă?
Și-n care loc al lumii au fost aste tărâmuri?
În visele-indiene? în câmpuri elizee?
Grădinile-esperide c-acele încântate
Grădini-ale Armidei, create ca prin farmec

Și care niciodată și nicăieri n-avură
Nici loc, nici existen
ță?"

 

©Ion Heliade-Rădulescu