Ion Heliade-Rădulescu

("Sfinxul Eliad")

 

* Anatolida sau Omul și forțele 

 

***

POEZIE

***

 

“Scriptura cam acest fel ne dezvelește mitul
Ce străbătuse lumea; într-însa-aflăm mijloace
A dezlega enigma.

Mois', crescut în Egipt, mai conserva d-acolo

Și datini, și doctrine, și tot mai întrevede
Divinitatea-n for
ță, și Eloim îi zice.
Ca stirpe-abramiană re
ține iar credința
Științei prohibite; d-aceasta în Geneze
Mai dă divinită
ții antice atribute
Sau calită
ți păgâne, o lasă ca și alții
Tenace în vendictă, teribilă-n mânie,
Avară
și geloasă în cauza științei;
În fond însă-l repumnă absurdul
și nedreptul:
În Eloim transpare divinitatea veră.
Căci însu
și prin femeie prescrie re-ntregirea,
Regenerarea plină umanită
ții-ntrege.
Ea are să strivească culpabila, perfida
A
șarpelui rea țeastă.

E cu metod Scriptura, căci atestând căderea
Ne spune câte-există
și cum vorbește lumea
De arborul
științei și lasă o speranță
De câte au să fie, prin contraziceri înse
și
Descoperă-adevărul.

Căderea este-o faptă,
ș-așa o recunoaște;
Ci care e cuvântul? de unde provenise?
Scriptura ni-l transmite a
șa cum se didese
D-adoratorii for
ței, satrapii-antichității,
Și pare că s-adresă la mintea omenirii,
Zicându-i: "Au se poate un zeu gelos
și pater?
Un zeu plin de vendictă în marea-i bunătate?
Un zeu plin de rancurră în lunga lui clemen
ță?
Și dacă vreți cuvântul căderii deplorabili,
Vi-l spui cum vor să-l spuie poten
ții, impostorii:

Creat cu sim
țiri omul, dotat cu judecată,
Distins prin ra
țiune cu naltă facultate
Să studie, s-observe
și altor să comunice
Ideea, cugetarea, acesta este omul,
Imaginea divină.
De altă parte, iară, o lege de teroare
Divinamente dată, nerevocabil pusă
Să nu cumva să puie în uz aceste daruri,
Să nu cumva să guste din arborul
științei,
Ce-atât se dezvoltase în lumea cunoscută
Cât paradis se zise! că va muri cu moarte
În tot superlativul
și el, ce-a comis fapta,
Ș-a lui posteritate."

Prin aste contraziceri Scriptura ne deschide
Un drum de judecare
și d-a conchide singuri:
De este cu putin
ță un zeu pervers cu mintea,
Gelos d-a sa făptură, nedrept, cumplit, teribil,
Neconsecvent cu sine, lipsit de ra
țiune,
Într-un delir culpabil de ură, de vendictă,
Să dea pe mâna mor
ții umanitatea-ntreagă,
Să martirize filii d-a tatălui păcate
C-o ură ne-mpăcată, să-
și facă un deliciu
Din lungile suspine
ș-universalul gemăt?
Acel zeu nu există
și n-a putut să-existe;
E zeul fic
țiunii infamilor ce vrură
Să-mpile omenirea în numele credin
ței
De dân
șii inventată, făcând divinitatea
Egală
și complice cumplitelor lor crime.

Scriptura îi denun
ță prin contraziceri înseși,
Și toată neființa, ca zeii ficțiunii,
Dispare ca minciuna când adevăru-apare
În Iehova-Fiin
ță, și când mai dinainte,
Prin luptă decisivă
și foarte neleală
D-o noapte foarte lungă, învinse omul for
ța,
Ce pe lângă tărie adăugea
și dolul,
Punându-i mii de piedici la coapsa lui virilă.

În alba dimine
ții teribila fantasmă,
Divinitatea-For
ță, cu toată-a ei tărie,
Manopere
și curse, era jos răsturnată;
Iacob e cu genunchii pe pieptul
și gâtlejul
Lui Eloim cel tare, ce gra
ție îi cere.
Nu gra
ție, ci pumnă, te luptă d-aci, oame
Dezmo
ștenit, te luptă!

Cu propriul tău sânge respinge ignoran
ța,
Nu crede imposturii; Scriptura ce-
ți depinge
Figurile erorii te face să vezi singur
A ta regenerare în fructele
științei,
În Dumnezeu-Cuvântul.

Căzut-ai prin eroarea-
ți, lipsit de preștiință;
Prin Dumnezeu-Cuvântul te nal
ță la splendoarea,
La starea-
ți primitivă.

Desparte din substan
ța divinității vere
Nedemnele-atribute ce-i dete impostura;
În legile-armoniei vezi legea providen
ței,
Principiul bunătă
ții; divinitaitea-ntreagă
Sta însă
și în dreptate, când faptele-ți perverse
Răstoarnă echilibrul. Când ie
și din calea dreaptă
Și predomină răul, convinge-te că bunul
Răsare din excesul al răului,
și darul
S-adauge oriunde păcatul se-nmul
țește;
Ca lucea din tenebre din rău binele iese."

 

©Ion Heliade-Rădulescu