Ion Heliade-Rădulescu

("Sfinxul Eliad")

 

* Anatolida sau Omul și forțele 

 

***

POEZIE

***

 

“Căderea-a fost și este, nu însă preursită
Din planul providen
ței, ci din fatală-eroare.
D-aci în ignoran
ță, în lipsă căzut omul,
Ajunse-a se sus
ține ca fiarele cu prada,
Ca păsări cu ciupitul, sau laborând pământul
În chinuri
și sudoare, cu palmele, cu brațul,
În lipsă d-instrumente, a se arma cu lemnul

Și mai târziu cu piatra spre-a răsturna pământul.

Dotat cu ra
țiune, își construi umbrarul;
Castorul, rândurela îi fură drept mae
ștri
Spre a-
și clădi coliba, și alte animale
Spre a-
și căta spelunce și a scobi pământul
Să se alberge iarna.

Domă cavallul, boul
și le împinse jugul
D-a trage greutatea cu dânsul dimpreună
La asprele lui sarcini. Domestici
și păsări,
Formă de vite turme, dispuse d-al lor lapte,
De lână
și de piele, d-a lor progenitură.

Cu fiara veni-n luptă
și, vingător adesea,
Întreaga-i despuiere îi atestă valoarea

Și-l revesti ca mantă, emblemă de victorie,
Trofeu al luptei sale.

Cu furie mai mare, cu ură mai cumplită
Veni cu omu-n luptă
și, vingător sau pradă,
Ajunse ori despotul, ori sclavul mizerabil
Al fratelui său însu
și, carnefix ori victimă.

Urmând după Scriptură, lua-vom înainte
Drept arhetip de via
ță adamiana stare,
Familia întreagă ce reprezintă-n sine
Via
ța primitivă; vom spune cu durere
De cele întâmplate după cădere-ndată
Ca ni
ște consecințe.

Pierdu Adam edenul, primara fericire,
Căzu omul din culmea progreselor cântate
De to
ți profeții lumii popoarelor antice.
Un cataclism teribil, universal incendiu
Se pare că cuprinse, distruse mo
ștenirea,
Averea omenirii; că cherubimi de flăcări
Sta custodind intrarea, romfeea fulgerante
Rota neîmpăcată. Nu mai era speran
ță:
Cu mâinile-atârnate, cu palmele-ncle
ștate,
Î
și pleacă omul fruntea și jos la pământ cată.
Iar sventurata-i soa
ță în lacrimi sta în urmă-i.
Cu părul în desplete în marele său doliu.

Expatriat e omul, dezmo
ștenit cu totul
Din marele său bine, din toată-a lui avere;
În faptele lui toate e blestemat pământul:
E ro
șu de arsură, triboli abia produce
Și spini și pălămidă; chin și sudori l-așteaptă
Spre a-
și susține viața; mai vine și insectul
Să-i dispute, să-i roază productele laborii.
Pe lâng-acestea-o voce din sânul său se nal
ță
Și-i spune implacabil că nu e decât humă
Și-n humă-o să reintre.

Frumoasa lui consoarte, cea gra
țioasă Eva,
Docilă îi urmează, supusă servitoare;
În lacrimi
și lamente, labori de tot ingrate,
Î
și pierde ai ei carmeni și grațiile toate,
I se păle
ște fața, i se deseacă pieptul
Și buzele îi crapă. Cu scobitoru-n mână,
Drept instrument laborii, i se năspre
ște palma,
Când tălpile, călcâiul i se-ntăresc ca osul,
Ca-a vitelor copită. Durere o a
șteaptă
În via
ța-i lăcrimoasă spre-a naște și a crește
Spre dor, spre chin, laboare, tot filii ai durerii
Ce au să-ngra
șe câmpii cu sânge, cu sudoare.
În toată nuditatea, expu
și la ger, la vânturi,
Tunice pellicee le coperiră corpul,

Și vița, sicomorul le oferiră frunze
Spre-a-
și coperi mijlocul."

 

©Ion Heliade-Rădulescu