Ion Heliade-Rădulescu

("Sfinxul Eliad")

 

* Anatolida sau Omul și forțele 

 

***

POEZIE

***

 

“În astă scăpătare și lipsă despre toate
Născu lui Adam Eva pe-ntâiul filiu, Cain,
Cu gemenea Azruna. Ca cuibul unei păsări
Se împleti un leagăn de flori, plăpânde frunze.
Acolo pu
și copiii, ca doi Columbei tineri,
Fură-ardica
ți spre ceruri de mâinile paterne,
Primi
țiile-agapei.

Se mai născu
și Abel, și gemenea Helia.
Părin
ții se-nmuiară cu inima, cu dorul,
Cum foarte des se-ntâmplă, spre cel mai june frate,

Și gestele lui toate, mișcări, apucăture
Li se părea mai tineri, mai blânde, gra
țioase,
Cât din fatalitate,
și încă din pruncie,
Rede
ștepta în Cain o tristă gelozie.
Când se măriră fra
ții, căzu-n partea lui Cain
A câmpului cultură, întru sudoarea fe
ței
A-
și întreține viața; iar Abel își alese
Via
ța pastorală, a turmelor sporire.

În ar
șița căldurii sudând labora unul;
Asprindu-i-se palma, curbându-i-se corpul,
I se năsprea-mpreună
și inimă, și cuget.

În urma turmei sale, la umbră, la răcoare
Sta în veghere altul, cu inima în pace,
Cu sufletu-n repaos.
Stătut de labori unul, ca negura de noaptea
Se returna la tindă; î
și întrista părinții
Și tânăra soție.

Blând, plin de bucurie, cu oile, cu mieii,
Venea voiosul Abel ridente ca seninul
În bra
țele Heliei, ambilor săi genitori.
Familia întreagă era în voie bună,
Căci devenise Abel cel mai dilect al casei.

Pe lâng-acestea iară intrase-n ale rugii,
În câte î
și expande spre cer inima omul,
Și datina d-a-aduce din fructe ș-animale
Spre-a le-nchina de sacre l-altar, în olocaust,
Obla
țiuni, ofrande.

Cu ritul dimpreună, cu observări de forme,
Nu mult,
și supravine și o credință-absurdă
D-o teamă, d-o speran
ță, și pân' la degradarea
Să uite ale rugii
și să observe numai,
Când focul se aprinde, cum flăcările joacă,
Când drept se suie fumul sau când apucă-n lături,
Când bate vântu-n dreapta sau dacă bate-n stânga,
Când păsări trec sau svoală d-o parte sau de alta,
Când victima se lasă pă
șind l-altar voioasă
Sau face vro mi
șcare, ori înapoi se ține;
Când măruntaie, oase cuprind cutare semne
Ce-nseamnă ori dezastre, ori fericire mare;
Să mai acuze încă pe cel care ofere
D-a lui bunăvoin
ță sau de vro coditură
De inimă, de suflet.

Adam, precum se vede, ca omul ce ignoră

Și va și el să știe, și n-are cum să afle,
Căci n-are de la cine, observă
și întreabă
Obiectele inerte,
ș-atât cele-ntâmplate,
Cât mai vârtos pe sine; din sânul solitudinii
Se for
ță-a-și da cuvântul de tot ce-aduce-azardul,
De jocul întâmplărilor, a tot ce e materie

Și n-are voie liberă, nici rația drept duce;
Voind prea mult să
știe, în supraștire-ajunge,
Și-n loc de veritate s-afundă-n superstiție,
Ce, oarbă de lumină, să-nvăluie în umbre,

Ș-a noastră neștiință, în toată neputința
D-a o-nsemna cu nume, se crede că ajunge
A-
și dezlega problema dacă din gură-i scapă
Pomposul sacru nume, expresia mister.
Mai mult decât tot omul Adam cătă s-ajungă
Prin via, primitiva-i imagina
țiune
În regia fantasmelor,
ș-a-și face o sistemă
În practicarea ritului
și explicarea semnelor.
Și-inițiați de dânsul, și Abel, ca și Cain,
Cu multă pietate în cele rituale,
În seară, diminea
ță își aduceau ofranda
L-altar în sacrificiu. Unul venea cu fructe,
Producte ale terrei
ș-ale laborii sale,
Cu primogeni
ți altul, din mieii turmei sale.

Să fie întâmplare, să fie voie însă
și
De sus a providen
ței, precum Scriptura-afirmă,
D-a preferi p-un frate a
șa din chiar senin
Mai mult decât pe altul? Că fumul de la Abel
Făcea coloană dreaptă suindu-se spre ceruri,
Pe când cel de la Cain se disipea în lături,
Ca fum dezagreabil la nările divine.

"Semn rău, precum se vede!" strigară asisten
ții;
Semn rău, crezu în sine
și Cain svânturatul.
Se negură la fa
ță, crezându-se-n urgie
În cele preaînalte
și el, și ale sale.

Tenta
ția fu mare, și o simți ca omul
Cui nu-i dă pas laboarea, fatica
și durerea,
Ca tot dizgra
țiatul. Mai auzi ș-o voce
Ce răsuna severă: "De ce astă-ntristare

Și negură pe frunte-ți? D-aduci întru dreptate,
Întru dreptate-asemeni împarte sau desparte,
Căci altfel se comite în pe deplin păcatul.
Acesta te alungă,
și tu pune-ți puterea
A-l domina-nvingându-l."

D-a priceput-o Cain, noi nu putem pricepe
De e vro ra
țiune c-apucă fumu-n lături,
Sau vreo cuviin
ță l-a ritului plinire
Că se împarte-ofranda la dreapta sau la stânga;
Ci
știm că răscredința aduse rele multe.
Aceasta n-a fost vocea divinei ra
țiuni,
Ci vană aiurare, tenta
ție supremă
La inima dolente, în omul ce se vede
Dezmo
ștenit de toate.

Se negură la fa
ță dizgrațiatul Cain;
I se negriră ochii
și-ntunecat ia câmpii.
În inimă-ncuibată invidia-l cuprinde,
L-agită
și-l turmentă; astâmpăr nu-i dă ura.
Necutezând s-abhorre pe fratele său Abel,
Se blestemă pe sine, dore
ște starea vitei,
Dore
ște neființa și va să moară-ndată.
La cugetarea mor
ții îi vin părinții-n minte
Ș-un dor nespus l-apucă de tristele lor zile,
De filii, de so
ție și de suror' și frate.
Cu repentirea-i vine dorin
ța să-i mai vază,
I-e frică
și rușine naintea lor s-apară,
I-e frică d-al său sine.

Trist, palid, plin de spaimă, stătut d-atâtea chinuri,
De dor, de repentire î
și rătăcește pașii
Și intră în dumbravă să-și caute repaos.
Aci, rupt de fatică, bătut de remu
șcare,
S-a
șează să răsufle, și cugete-n amestec
Îl tulbură cu mintea, cu corpul îl frământă.

Aci, în murgul serii, în mijlocul tăcerii,
Nu mai avea nainte decât o via
ță-amară
Și grea ce-avea să tragă prin căile spinoase,
Și nici o consolare, și nici o bucurie.
I se părea că este obiectul unei ure
Oriunde s-ar întoarce.

Din cuget în alt cuget era în neastâmpăr,

Și orele de noapte treceau fără să poată
A-
și mai închide ochii sau vrun repaos s-afle.
Spre ziuă, în turmente, somn greu pe dânsul cade

Și visuri vin grămadă să-i prelungească chinul;
I se părea că vede că-n umilita-i stare
L-amenin
ța sclavia. Simțea foamea și setea,
Angaria, laboarea, amarurile, jugul
Posterită
ții sale într-însul rezumate,
Le resim
țea în corpu-i, pe pieptu-i grămădite.

Gemea de greutate, mugea, nu ca un taur,
Mugea ca om, ca tată ce simte cu sim
țirea
A mii de individe
și scumpe, și dilecte.

P-atunci era
și ziuă, și Abel își mișcase
Către pă
șune turma și o-ndreptase-n partea
Dumbravei unde Cain î
și petrecuse noaptea.
S-apropie, îl vede. Dormea
și gemea încă;
Se miră, se attristă văzându-l a
șa singur,
Voie
ște să-l ia-n brațe, ci îi respectă somnul;
Stă-n loc
și nu cutează să-l miște, să-l deștepte.
L-aude
și-l observă cum geme și s-agită
Și că e-n prada vrunui oribil vis tenace.
Pătruns de tinere
țe, d-ardoarea lui fraternă,
Se pleacă
și cu-ncetul îl mișși îl cheamă:
"Te scoală, fră
țioare, te scoală prea dilecte."

Ca-mpuns, speriat Cain răsare
și se scoală
Feroce, spăimântabil ca unul ce e-n luptă
C-un inemic de moarte; i se zbârlise părul,
I se-ncruntase fruntea, cu ochii plini de flăcări

Și cu furoarea-n față: "Ce! fiii mei sclavi vouă?
În servitute fiii, a mea posteritate?
Mai bine jos despo
ții! De jos, din rădăcină
Să moară tirania!" răcne
ște, se repede,
Ia furios măciuca
și capul drept în două
Lui Abel îl despică.

Ca fulgerul jos cade blând, inocentul frate,

Și-n ultima-i cătare răsstrăluci clemența,
Amorul
și iertarea , cu un surâs pe buze-i
Fiori îl petrecură
și-i coperiră ochii.
Se stinse.
Și pământul săltă cuprins d-oroare,
De sângele ce curge s-orbil îl întină.
Cade
și Cain, țipă, ia repede în brațe
Victima ce făcuse;
și vede, svânturatul,
Că nu era fantasmă, nu inemic de noapte,
Ci fratele său însu
și ucis de a sa mână.
Îl cheamă, îl sărută, îl mi
șcă, iar îl cheamă,
Cutremur îl apucă
și crede că-l apucă
Pe dinapoi o mână
și că aude-o voce.
Era divina voce cui zicem con
știință:
"
Și unde este Abel? și unde e-al tău frate?"
Ce are să răspunză? "Nu
știu! (Căci n-are încă
Întreagă cuno
ștință d-a faptei împlinire.)
Nu
știu!... n-am fost custode!"

Și când își veni-n sine, când își aduse-aminte
De cele de cu seara, de cugete sinistre
Ce nu-l lăsau să doarmă, de visele oribili

Și de suprema luptă să-și apere copiii,
Posteritatea-ntreagă de fiare, de sclavie,
Atunci disperat strigă: "Ucizător de frate,
O, mizerabil Cain! Iertare cât de mare,
Cât Dumnezeu de mare, păcatul meu o-ntrece

Și nu mai e speranță. Deschisu-s-a pământul
Și buzele lui sânge vărsat de a mea mână,
Al fratelui meu sânge a supt";
și în rărunchii-i
L-a apucat cutremur. "Să fug..."
Și până astăzi
A
șa fug fratricizii, așa fug criminalii."

 

 

©Ion Heliade-Rădulescu