Ion Heliade-Rădulescu

("Sfinxul Eliad")

 

* Anatolida sau Omul și forțele 

 

***

POEZIE

***

 

“Și frica, remușcarea-l împing ca o tempestă
Ce-mpinge peste valuri un vas lipsit de cârmă

Ș-al căruia pilotul e și nebun de spaimă,
Nu
știe unde fuge, când repezit la dreapta,
Când zbucinat la stânga. Îi pare că pământul
Îi fuge sub picioare. Stătut cu corp, cu mintea,
Jos cade,
și-i detună și creierii ca locul;
Ca mort aci rămâne
și stă în nesimțire.
Durerea îl de
șteaptă... și când îi vine-n minte
A fratelui figură, fatală lovitură
Răsună-ntr-al lui suflet; ca pe cărbuni se simte

Și sare plin d-ardoarea să-l mai revază-o dată:
Aleargă
și ajunge la locul de păcate
Și cade peste corpul abandonat de suflet.
La pieptul său îl strânge,
și țipă, se lamentă,
Curg lacrimi de durere, fierbin
ți îi ard vederea,
Șiroaie cad, se-ncheagă cu inocentul sânge;
E desecat cu dorul ce-l sparge
și-l sfâșie,
Sughi
țele-l îneacă, își pierde răsuflarea,
Cu mâini, cu capul cade pe pieptul adorabil
Mai micului său frate.
În mare neastâmpăr de multa-ntârziere,
Adam, Eva, Helia, Azruna după dân
șii,
Căta pe Cain
ș-Abel, și-n astă prosternare
Îi află... O, spectacol! Părin
ți, copii, soție,
Vă lamenta
ți și plângeți, vă smulgeți în cap părul,
Țipați, că iată moartea în pragul tindei voastre
Oribil grin
ță dinții.

Dizgra
țiat Adame, al patrilor părinte!
Mult lăcrimoasă Evo, a mamelor strămater!
Pe cine-ave
ți d-a plânge? pe justul ce trepasă,
Sau pe ucizătorul mai hâde decât crima,
Oribil de cutremur, de spaimă, repentiri?
Căci unul, ca
și altul, sunt scumpii voștri filii.

Ca tată te-ntreb, Doamne, al totului părinte,
De cine sim
ți durerea mai mult și pietatea:
De fiul ce blând cade ucis de al său frate,
Sau de dizgra
țiatul ucizător frenetic?
Întreci sau te-ntrec, Doamne, părin
ții în durere?
Mai bine zeci de filii la oricare părinte
Uci
și de mâna morții (de s-ar putea vrodată
O astfel de urare), decât un singur filiu
Ucizător de frate!

Dă, Doamne,-acolo lacrimi
și grația ta toată,
Împacă (de se poate) dizgpa
țiatul suflet
Damnat de sine însu
și turmentelor eterne!
Aibi pietate, Doamne! miserere lui Cain!
Clemen
ță, re-ntregire la sventurata ginte,
A lui posteritate! Răscumpere-se-n secoli
Prin chinuri ce-i a
șteaptă, prin gemet, prin laboare,
Prin cuget
și travaliu! Mulțească-se iertarea
Oriunde e păcatul mai mult, mai deplorabil!

Fiorător spectacol! Tabelul se prezintă
Oribil, plin de sânge. E amplu
și se-ntinde
Cât omenirea-ntreagă, trecută
și prezentă,
Și-n secoli se destinse ca două mari figure
Ce ne-ncetat arată ce-a fost
și este omul:
Când fiară, când victimă; sus unul, în picioare,

Și tremurând și livid e Cain fratiricidul;
Jos, palid, justul Abel, scăldat într-al său sânge,
Lăsând orfani copiii, se vede până astăzi
Din secol în alt secol, din ginte l-altă ginte,
Trecând din dogmă-n alta, din lege-n altă lege.

Vede
ți după cădere cât este de oribil,
Lugubru tot aspectul. Figure două-n sine
Răsună omenirea,
și o desparte-n două:
În Căini
și în Abeli. Scriptura ne-o descrie
Și o personifică în doi frați ce ieșiră
Din sânul tot acela
și din aceeași coapsă.
Și Cain se înseamnă pe frunte-i ca cu-o stemă,
Să nu-l omoare nimeni;
și Cain nu mai moare,
Ca însu
și despotismul ce-n secoli se succede,
Schimbând formele toate, luând toată figura,

Ș-a libertății însăși. Și de se mai nasc Abeli,
Vin tot spre-a fi victime, tenta
ție invidiei.
"Dă, frate,
și ucide, dezmiardă-te-n sudoarea-mi
Te-mbată d-al meu sânge!" Aceasta e strigarea

Și țipătul cel mare de șaptezeci de secoli.
Juni, vergini, da
ți la fiare, dați și mai rău orgiei
Mii, mii de ecatombe idolului de Marte,
Damnării de-inchizi
ții și autodafede,
În olocaust corpuri,
și suflete-azvârlite
La flăcările gheenei! Măciucă, lance, gladiu,
Rug, furci
și roată, cruce, salpetră și pucioasă,
Plumb, fier, bronz, acioaie, jug, carcere
și bende,
Cepi, fiare
și verige, sclavie, servagiu, glebă,
Impozite, uzură..."

 

 

©Ion Heliade-Rădulescu