Ion Heliade-Rădulescu

("Sfinxul Eliad")

 

* Anatolida sau Omul și forțele 

 

***

POEZIE

***

 

“Dispare de durere, de frenezie Cain,
Nu mai putea să vază îndolora
ți părinții,
Oribilul spectacol, cu-atâta mai lugubru,
Cu cât cele umane acum de prima oară

Și pe neașteptate se-nspăimântară horrend
D-atâta catastrofă.

Ci Abel sta cu fa
ța și palidă, și rece,
Ca cel care a
șteaptă spre cer și mut imploră
O gra
ție din urmă. Lamentele-ncetară;
Părin
ții și soția, cu cât cătau la dânsul
Și-l mai sorbeau cu ochii, și-l mai luau în brațe
Și-l sărutau pe frunte, cu-atât simțeau nevoia
Sau marea veritate d-eternă despăr
țire;
N-o cunoscuse încă,
ș-acum le-o spunea sufletul,
Convins d-a sa durere. Avea supreme drepturi
Dizgra
țiatul Abel, ș-acestea-imperioase
Se impun ca datorie l-ai săi ce îl contemplă.
A fost mai naturală din toate datoriile
L-asemenea mari pierderi, l-asemenea durere,
La o transfigurare atât de spăimântabilă,
Să facă să dispară tot ce era oribil;
Nu mai putea să vază acel scump, sacru sânge
Negrindu-se-n tăcere cu cât se-nchega rece

Și-i macula tot corpul ș-aureea lui coamă,
Lipindu-i în dezordin, pe frunte
și pe tâmple
Șuvițele lugubre și-l desforma atâta.
Spălară, cură
țiră, cu lacrimi inundară
Acele scumpe membre; îi sărutară fruntea

Și mâinile, și ochii și vrea ca să-l adorne,
Magnefic să-l prepare spre-a mai face un pas
Ca să apară candid în fa
ța Creatorului.
I-acoperiră corpul cu flori, tinere plante,

Și fruntea îi încinseră cu lauri ș-amarante,
Îi puseră ca aripe d-a lungu-n ambe păr
țile
Stâlpări de palmifer, cântând to
ți aleluia.
Și toată solitutea ce sta atât d-atentă
Răsună în lamente din vale până-n vale,
Ca angelii durerii: "Amin
și aleluia!"
"Eterna lui memorie! mai ziseră părin
ții,
Ca-a noastre lungi suspine!"
și frunzele din selbe
Înfiorat răspunseră: "Ca-a noastre lungi suspine!"

Se uită-n toate păr
țile, la cer câtă părinții,
Și parcă cer o grație, vro naltă prevedere
Spre-a veghea cu martirul într-o via
ță nouă
Unde n-avea nici soa
ță, nici mater să-l adoare,
Nici pater să-l conducă.

Cu to
ți laetemente își adresară vocea,
Neavând cui să se roage,
și Eva în durere
Acest fel se exprimă:

"O, aer ce ver
și viața spre-a răsufla-n suspine,
Nu mai răsuflă Abel!... L-abandona
ți, etere!
L-ai cură
țit, o, apă! Albitu-l-ai ca lâna
Și c-al Albanei nectar; stropitu-l-ai în unde
Ca lacrimile mele ce m-ard...
și lui căldura
Nu pot să-i mai aducă. O, sfinte foc, divine,
L-a
șteaptă-a tale flăcări ca mielu-n olocaust,
Îmi ceri ast sacrificiu în arderea de tot;
Ci ard
și frig cărbunii, și dorul e prea mare,
Și nu-mi lași până-n urmă nici dulcea lui imagine,
Să nu-mi mai vază mintea decât cenu
șă stinsă.
De ar sim
ți oița când i se arde mielul,
Și d-ar avea putere, nu l-ar lăsa să-l arză.
Nu-l pot preda la flăcări... O, mater, sacră Terră!
Ia-l tu-n bra
țele tale, să-i ții tu locul meu;
Deschide-
ți al tău pântece și poartă-l tinerelă,
Precum l-am purtat însămi, până să-l na
ști d-a doua
Spre o via
ță mistică și fără chin, durere.
În sânul tău, o, mater, depui pe al meu filiu!"

Adam î
și șterge ochii, se scoală în picioare
Cu gravida idee ce-i de
șteptase Eva,
Și ia genunchii fiului, îi mai sărută-o dată,
Îi strânge cu vigoare,
și stinsul corp încovăie
Și îl mlădie-atâta, cât pumnii și genunchii
I-aduce pân'la gură, ca filiul să-i semene
Cu pruncul când se află în pântece materne.
L-acest aspect patetic cu to
ți se consolară
Și toți puseră ochii la stânca colosală
Pe care blândul Abel î
și aducea ofrandele
În seară, diminea
ță, la cer în sacrificiu
Și unde era grota cui, prunci încă, copiii
Ei singuri îi ziseseră în jocuri inocente:
Aidem în sânul Terrei, zicând stâncii dolman.

Luară cu to
ți corpul, prin norii de profume,
Ș-acolo-l mormântară dolenți și plini de lacrimi.
Iar angelii blânde
ții, drept preoți, intonară
Cântarea despăr
țirii ș-a sărutării ultimi
Și imnul nemuririi.

În grotă, lângă Abel, îi puseră drept steme

Și vargă pastorală, și gladiul de cremene
Prin care-njunghea mieii l-altar în sacrificiu,
Velocile săgete de silex, adamante

Și toată armătura ce-avea ca un păstor.
Acea stâncă
și grotă ca monument rămase,
Ca punct de demarca
ție, hotar între doi secoli:
Intre edenianul, sau zisul ev de aur,

Și durul, asprul ev de sudori, laboare.
D-aci se începură
și-ntâiul ev de cremene,
Și epoha faimoasă, epoha a dolmanilor.”

 

©Ion Heliade-Rădulescu