Ion Heliade-Rădulescu

("Sfinxul Eliad")

 

* Anatolida sau Omul și forțele 

 

***

POEZIE

***

 

“În intervalu-acesta, Adam, deștept sub platan
Dup-acel vis ferice, avea tot înainte
Augusta, glorioasa figură creatoare,
Și mai vârtos ființa din coasta lui creată,
Atât de grațioasă, bellissimă și moale,
Cui i s-a zis muiere; iar numele de Eva
C-o mistică putere îi mângâia auzul
Și-i încânta ființa. Ci fericirea scurtă
A visului trecuse. Trecând și reveria
Ce-l consola atâta, văzu că e tot singur,
Cu totul solitariu.
Pierzând orice speranță, ca-mpuns sări-n picioare.
Atunci îl vede Eva: el n-avea-aceleași grații,
Același aer dulce imaginii din apă.
Era d-o frumusețe mai forte, mai severă,
Ce, inspirând respectul, atrage și impune.
Cu bucuria-ndată ș-o teamă o cuprinde,
Căci junele, văzând-o, venea voios spre dânsa,
Văzându-și idealul. Intimidată, Eva
Își strânge sânu-n brațe, s-acopere cu părul,
Și-ntoarce napoi fața ca prin instinct de fugă,
Deși nu-i displăcuse a junelui figură.
În forma lui virilă, în nobila-i statură,
Era plin de vigoare și plin de maiestate.
Cea gravitate blândă și seriosul aer
De autoritate intimidă pe Eva
Și o făcu să fugă.

Adam, recunoscându-și obietul adorabil
A1 visului ferice, strigă, iuțindu-și pașii:
"Stai, bella mea dilectă, întoarce-te, o, Eva!
Os nobil, adorabil din propriile-mi oase,
Din carnea mea ești carne, viață din viața-mi;
Te cată al meu suflet, ființa-mi te reclamă
Ca parte integrantă a existenței mele,
Să fim întotdauna, precum am fost, un corp."

Stă verginea, s-arrestă, căci fiecare-și cată,
Mai mult decât soția, să nu mai fie singur,
Își cată jumătatea din sinele său propriu.
Adam își simțea dreptul ce-avea într-ale sale,
Și Eva datoria, nevoia-mperioasă
D-a reveni la sine, de unde emanase.
Vocația spre nuntă era-nnăscută-ntr-însa,
Cu ea venise-n lume, ca și cu modestia
Virtuții virginale, ca și cu conștiința
D-a sexului valoare ș-a demnității sale.
Întinde mâna, cade l-ardoarea juvenilă,
S-arrestă și așteaptă. C-o blândă maiestate
Adam o-mbrățișează; ea s-abandonă placid,
I se mlădie corpul sub brațul ce o strânge,
Își lasă docil capul și-l pleacă p-ai lui umeri;
Iar sânul de-alabastru în unde i se gonflă
Sub vălul transparente al blondelor ei plete,
Întâmpină ș-atinge și electriză sânul
Divinului său mire. El tremură ș-o strânge,
La pieptu-i se lipește, și-n sacrul său deliriu
Depune p-a ei frunte nupțialul primul baciu.
Ea își ardică ochii și amoroși, și langhizi,
Și plini de elocință, ca raze de lumină
Se pun pe a lui frunte, cu-aceea tinerețe,
Drept dulce recompensă l-ardentea sărutare.
Nici cerul, nici pământul nu-i oferise încă
Ceva mai adorabil! Descoperă într-înșii
Ce n-a putut edenul a-i prezenta mai dulce,
Mai răpitor, mai nobil ș-a-l încânta atâta.
Adam pierde puterea, jos în genunchi se lasă.
Din ast moment începe sub soare adorarea.
Și-n adevăr, femeia fu viul edificiu,
Însuflețitul templu ce a putut să-nspire
Amor și adorare, și pe altarul cărui
Din inimă, din cuget se puse-n olocaust
Al laudei ș-al păcii sincerul sacrificiu.
Lăsa-va omul tată, lăsa-va p-a sa mumă
Și de a sa femeie lipi-se-va cu suflet,

Ș-un singur corp va face."

[...]

 

©Ion Heliade-Rădulescu