Ion Heliade-Rădulescu

("Sfinxul Eliad")

 

* "Bată-te Dumnezeu!" (Coconița Drăgana) 

 

***

PROZĂ

***

RO-Ion Heliade-Radulescu.jpg

 

“Coconița Drăgana s-a crescut cu bună ducațioane la părinții dumneaei. Ninecuță-sa, pe lângă celelalte, a învățat-o și meșteșugul zugrăviei: știe de minune a-și încondeia și îmbina sprâncenele și, când voiește, se face albă ca peretele și roșie ca racul (și nu știu cum se întâmplă, că dumneaei mai totdauna este astfel) și e frumoasă de minune.

Acum nu mai este fătă mare, e cu casa dumneaei, cu boierul dumneaei. Când a ieșit din brațele părinților, băbăcuță-său i-a dat o zestre bunicică, între care se cuprind și câteva suflete de țigani (pentru că băbăcuță-său e creștin bun și i-a dat Dumnezeu putere și peste sufletele țiganilor; când va le vinde, le dă de zestre, le dăruiește, le face danie pentru iertarea sufletului său, ba încă, când va voi, le poate da și dracului). Ninecuță-sa iară i-a dichisit bisahteaua și i-a pus înăuntru, cu toată rânduiala și cu toată dragostea părintească, felurimi de sculișoare: sticlulița cu stricat, pe care dumneaei îl numește dres, pămătuful, alune arse îndestule, făcălețe mititele de paie de mătură alese, firele de ibrișim, hârtiuțele cu stiubeci, pudră, făioară, rumeneală ș.c.l., strânse, rânduite foarte binișor; o, ce dragoste părintească! nostimă și tinerică o să mai fie coconița Drăgana!

Boierul dumneaei, nu știu cum îl cheamă, dar e om al trebii, scoate lapte din piatră. Oamenii îi zic neiculiță, iar cocoana dumnealui îi zice: frățico. E un bărbat bun frățica, nu știe ce să mai facă soțioarei dumnealui; se miră și de ducațioanea, și de frumusețile coconiței dumisale.

Coconița Drăgana am zis că are de zestre și suflete de țigani, și fiecare are câte un nume, două, deosebite, peste acelea ce i le-a dat alde cumătrul. Pe biata baba Stanca o cheamă cioroaica a bătrână; pe Ioniță băiatul îl cheamă diavolul de buzat; pe Măriuța fata, împelițata; pe Călin bucătarul, baraonul de râtan ș.c.l.

Coconița Drăgana știe bine să vază de casă, este și econoamă bună. Pe scară mai nu e niciodată măturat, ca să nu se tocească treptele; în pridvor, în sală lipsesc câteva cărămizi de când trăia răposatul socrul coconiței. Casele dumneaei sunt o pereche de case, cum am zice o odaie în dreapta și alta în stânga, sau două d-o parte și două de alta, sau mai știu și eu cum; destul că v-am spus că sunt o pereche de case. Nu cereți și dumneavoastră socoteala de toate până într-una. Când era copilă, dumneaei pomenise la părinți masă rotundă pusă în pat; de la o vreme însă încoace masa e la modă să fie în mijlocul casei, sau rotundă, sau în patru colțuri. La masă, pentru economie, acoperișul și șervetele nu prea sunt curate, ca nu cumva cu deasa spălătură și frichinire să se rupă curând; tacâmurile mesei nu prea seamănă unul cu altul, și furculițele, de la patru și trei dinți, ajung cu adevărat furculițe cu câte doi dinți, și care rămân numai cu unul, acelea se pun în coada mesei; și multe economii de acestea, ce ne aduc aminte de veacul de aur în toată pulberea și murdalâcul lui cel primitiv, amestecat și cu argint-viu.

Dumneaei, pentru dragostea ce are către frățica și către toți prietenii, mâncând ciorba și bucatele, ia tot de la un loc; cum am zice: scoate lingura din gură, o bagă iar în castronul cu ciorbă, iar o bagă în gură, iar o bagă în castron, și așa mai încolo. De multe ori, când mănâncă lapte, rumeneala de pe buze începe a-i da culoarea roșatică. Ioniță băiatul e un sufragiu dibaci: când schimbă talerele are un talâm minunat, aruncă tot după ușă, unde așteaptă pisica și cățelul, învârtește otrepul o dată pe taler, ți-l face de sticlește și pe urmă iar ți-l pune pe masă, ca să-ți facă poftă de mâncare. Ce e drept nu e păcat, coconița Drăgana are o regulă minunată și în casă, și la masă. Să vedeți însă de ce: să lăsăm că dumneaei, după cum văzurăm, este o femeie rară și vrednicuță, apoi nu știu de unde până unde, că a căpătat și un drept mare să-și facă vătaf de curte pe însuși Dumnezeu. Eu nu crez una ca aceasta, însă dumneaei pe tot ceasul ne-o spune; căci, când n-are dumneaei chef de bătaie, atunci pe toate slugile, pe toți oamenii din casă îi trimite să-i bată Dumnezeu.

Ia să vedeți cum se fac trebile în casa dumneaei. Să luăm, spre exemplu, vremea când se întoarce frățica de la curte; pentru că, să le spuie cineva toate, unde mai are vreme? Cu toate acestea n-ar fi rău să mai adauge câte ceva cum își mână trebile când se gătește să meargă la nuntă, la bal sau și la biserică — pentru că dumneaei merge și la biserică, mai vârtos când are să arate lumii că nu cutează nici o marțafoaică să-i meargă înainte la mir. Odată s-a întâmplat una ca aceasta și s-a făcut lucrul dracului în toată mahalaua; dar mai spuie și alții câte mai știu!

Aci să luăm vremea când se întoarce frățica de la curte cu călimările la brâu sau (de e îmbrăcat nemțește) cu cravata răstignită pe piept — pentru că și dumnealui se ține de modă.

La scară, în pridvor, sunt câțiva hamali ce se țin după un jupân ce strigă: "Marfă! marfă!", cărând teancurile în spinare. Jupânii sunt înăuntru vreo patru, și coconița, grecește sau turcește în pat, făcută foc:

— Dar bată-te Dumnezeu, jidane! când ți-am mai luat eu marfă și nu ți-am plătit? Auzi, bată-l Dumnezeu, frățico! mi-am luat câteva fleculețe, și acum nu va să le lase; zice să i le plătesc! bată-i Dumnezeu să-i bată de ovrei! n-au lege, afurisiții! Ce e, mă jidane? cine o să-ți mănânce banii? Lasă marfa aci ș'ei veni altădată, ludo!

Bieții jupâni încep a da din cap, încep a lega marfa și se duc să vie altădată după parale, și altădată, și altădată... Acum coconița își aduce aminte că trebuie să gătească de masă, pentru că am spus că dumneaei este foarte îngrijitoare. Călin în vremea aceasta șade pe vatră la cuhnie, cu nasul pe tăciuni, cu ciubucul ăl scurt între dinți, la o parte; tocmai când da cu unghia degetului celui mare în cenușa lulelei, coconița bate în palme în pridvor:

— Bre! n-auziți voi, cioroilor? bată-vă Dumnezeu! Dracu o să vă ia!

Măriuța, fata, abia azi scoase din fiare și din coarnele de fier, pentru că, cu câteva zile mai nainte, avusese păcatele să spargă o sticluță când se gătea coconița Drăgana să meargă la bal. Ce va fi fost în sticluță, nu se știe; biata Măriuța însă crede că va fi fost ceva scump, pentru că apa ce s-a vărsat pe jos albise scândurile întocmai ca obrazul coconiței.

Așa zisei că coconița bate în palme și slugile aleargă grămadă, și Măriuța cu ei, Călin cu părul vâlvoi, pentru că căciula (de va fi avut căciulă) căzuse jos, izbindu-se cu capul de corlată, cu poturii fără copci pe picioarele goale și cu un fel de fotă dinainte.

— Râtane, gata sunt bucatele? c-a venit coconul!

— Piper și oțet nu e, coconiță, să fac perișoarele.

— Dar bată-te Dumnezeu, baraoane! afurisitule! acuma îmi spui?

— Vezi că aveai treabă cu jidanii ăia.

Și mai răspunzi, bala dracului? unde e diavolu de Ioniță?

— Aci sunt, coconiță.

— Uite, până nu s-o usca scuipatul să fii aci, diavole, că vai de pielea ta! Du-te curând, ia vin, oțet, untdelemn și piper; și vino de pune masa.

— Dă-i să ia și sare, coconiță, că n-am ce pune în solnițe.

— Na, și nu mai căsca gura... Uite, bată-l Dumnezeu, că mai șade! ce stai, buzatule, și te uiți la mine? Fa, împelițato! ce? îți vine rău fără coarne? Dar lasă, Avestițo, că nu te las fără dânsele... Nu vezi c-a venit coconul? Mergi în casă, teșmenito!

— Soro, dar ce nemăturat e în casă!

— Apoi s-o bată Dumnezeu pe cioroaica a bătrână! D-o sută de ori i-am tot zis astăzi, și nu-ș' ce face!

— Vezi că cu jidanii ăia mai putea cineva să stropească ori să ia mătura în mână!

— Auzi! auzi? baraonoaica dracului! și încă mai răspunzi, bătu-te-ar Dumnezeu de afurisită? Lasă că ți-oi scutura eu praful de pe tine!

E câțiva ani acum de când s-a măritat coconița Drăgana și are și copii, cărora țiganii le zic "coconașii"; dumneaei însă le zice: diavolul de Iancu, diavolul de Alecu. Copiii iau casa în cap și coconița Drăgana strigă:

— Tăceți, stâmpărați-vă, diavolilor, bată-vă Dumnezeu! viu la voi! Oh, frățico, mi s-a mâncat de carne cu satanele astea de copii!

Hei! ce gândiți? cum să nu meargă bine unei astfel de case, unde coconița Drăgana pe Dumnezeu și-l făcuse singură, încă de când era la ninecuță-sa vătaf de curte, sau armaș, sau zapciu! Dumnezeu nu mai are acum decât să stea cu gârbaciul în mână, să tot dea când în unul, când în altul, unde va porunci coconița: patt, plici, chiutt, puf!

— În cine să mai dau, coconiță? să dau și în frățica?

— Dar să-i bată Dumnezeu pe toți, că s-au pus să-mi mănânce zilele!

— Auzi?!... ia-l de păr, ceauș arhanghele, că coconița a zis să târnuim nițel și pe frățica. Iar bună casă! Trebile merg ca găitanul: vătaf de curte are bun coconița, — și n-are de ce nu avea, căci e și creștină bună, după cum am zis, fiindcă vinerea nu lucrează, duminica merge la biserică (mai vârtos când frățica i-a făcut și ceva nou), gătițică, înțepată,-ntindicheată.

Ce zici, dragul meu cititor? când s-ar uita Dumnezeu la noi, pe cine ar bate? pe bieții țigani, sau pe noi ăștia, ce fără rușine ni l-am făcut întocmai ca pe un armășel? Eu însă isprăvesc: milui-v-ar Dumnezeu, coconilor și coconițelor, să cunoașteți ce ziceți și ce faceți!”

 

 

©Ion Heliade-Rădulescu