Ion Heliade-Rădulescu

("Sfinxul Eliad")

 

* Fingal 

de Ossian

***

TRADUCERI

***

RO-Ion Heliade-Radulescu.jpg

 

James MacPherson a publicat în 1760 o traducere (în engleză) din limba galică și scoțiană vechie, traducere în care Ossian este naratorul și presupusul autor al ciclului de poeme epice.

Ion Heliade Rădulescu a tradus versiunea din engleză.

 

Cântul III

“Bardul Carril își continuă cântările: spune acțiunile lui Fingal din țara Loclinului și moartea Agandeccehi, surorii lui Swaran. — Calmar, fiul lui Matha, care primul invitase spre rezbel, revine vulnerat din câmpul bătăliei și anunță că Swaran se prepară de atac; se oferă d-a reținea în respect singur pe scandinavi într-o strâmtoare, spre a da timp irlanzilor d-a se raduna. — Cuchullin va să stea cu dânsul împreună, și ordonă bardului Carril de a conduce mai departe resturile armatei sale. — Aurora apare. — Calmar moare de plagele sale. — Flota lui Fingal se arată la coaste, și Swaran își abandonă projetul de a-și opune toate forțele la desbarcul caledonienilor. — Cuchullin, rușinos de a sa disfală, se duce a-și plânge soldații în cavernele muntelui Cromba. — Lupta. — Fingal admiră curajul lui Oscar, fiul lui Ossian, ce s-a arătat în bătaie d-alăturea lui. — Dă, după victorie, junelui erou laude și consiliuri. — Episod despre Fainas-Ollide.

 

„Îmi place peste toate a barzilor cântare ! —
Suspină Cuchullin.
Îmi place s-auz cele din timpii de demult;
Acestea-s pentru mine ca pacea dimine
ței,
Ca roua răcoroasă ce umedă colina
Când soarele-
și aruncă pre clina ei cea verde
A lui langhidă rază,
și când limpede-albastru
Lin lacul dormitează în văile ridenti.
Carril, mai al
ță vocea și mai repeți o dată
Din cânturile Turei, acele vivaci cânturi
Ce-mpletea de bucurie palaturile mele,
Sonantele lor stan
țe, când la sărbări regale
Și splendide ospețe Fingal era de față
Și ochii lui ca stele lucea la suvenirea
Virtu
ților străbune. ”
Carril î
și sună arpa și cântă : „Salutare !
Fii lăudat, Fingale ! cap glorios, mărie !
Eroicele-
ți fapte ți-au semnat junețea ;
Adolescente încă, focul mâniei tale
A consumat Loclinul, pe când a ta belle
țe
Se disputa în fraged cu-a junelor copile,
Când verginile noastre î
și arăta omagiul
Prin candida ardoare la gra
țiele toate
Ce-mbobocea pe fa
ța bellatorului june,
Atunci el, copilandru, în mâini era cu moartea,
Era teribil tare, ca undele lui Lora.
Amicii din pruncie veniră după dânsul

Și-ninseră-npreună p-orgoliosul Starno,
Pe regele Loclinului. Sunt genero
și eroii,
Și-i deteră regatu-napoi și libertatea.
Ci inima lui Starno era gonflată, plină
D-invidie s-orgoliu,
și medita în fundul
Sinistrului său suflet să piardă p-al său june

Și vingător protector ; căci nimeni nu putuse
Vrodată pân-atuncea a împila trufia.
Intrepindul Starno, afară de Fingal.
Cum se întoarse Starno în statele silvestre,
În sala mare intră
și cheamă pe Snivan;
Om vechi, cărunt cu totul
și care foarte-adesea
Cu laude cântase
și circondase cercul
Celebru de la Loda. La sonul vocii sale
Sălta piatra puterii,
și-ndată schimba soarta
Pe câmpul de bătălie.
«Bătrâne , — zise Starno — , te du l-acele stânce,
La stâncele Avernului de mare-ncogiurate,
La regele de
șertelor, la bellul din bellatori,
Și du aceste vorbe la regele Fingal :
Că voi să-i dau pe fia mea, că fia mea e bellă,
Din vergini mai aleasă. Albe
țea ei întrece
Și albul din ninsoare, a sânului blândețe
Îi e cu mult mai fină decât a mării spumă ;
Curat e al ei suflet
și generos și candid.
Să vie, dar, aicea, luând să-l înso
țească
To
ți junii mai iluștri din țara lui fecundă ;
Să vie-n voia bună a-i da pe Agandecca,
De soare nevăzută, de vânturi neatinsă,
Crescută sub veghere în stan
țele secrete
Palaturilor mele. »
Snivan plecă,
ș-ajunge la munții Albionei.
Fingal pleacă cu dânsul ; amorul îl conduce,

Și inima și sufletul i-apucă înainte
Și-ntrec și svolul rapid velocilor lui nave ;
Străbate marea, ajunge la cur
țile Loclinului.
«Bine-ai venit, — îi zise întunecosul Starno — ,
Al stâncelor Morvenului, o, rege maiestoase,
Binevenit să fii !
Și vouă salutare,
Eroilor so
ți d-arme, copii ai bătăliei
Ș-ai insolei retrase ! Veți celebra trei zile
Serbarea
și ospățul în stanțele regale
Palatului meu splendid. Ve
ți urmări trei zile
Mistre
țul de prin selbe, ca renumirea voastră
S-ajungă să străbată până-n secreta stan
ță,
Azilul fetei mele, frumoasei Agandecca.»
Ci regele ninsorilor precugeta la moarte
Când oferea serbarea, ospă
țul amiciei.
Fingal n-avea credin
ță în fața și în vorba
Nemicului său Starno ;
și apăru-n serbare
Armat ca de bătălie.
În spaimă, asasinii pierdură curagiul

Și nu se mai putură susține, nici sta față
La căutarea francă eroului
și oaspe ;
Fugiră dinainte-i.
În cestea începură accentele voioase,

Și arpele sonore se-nfiora sub mâna
Atâtor barzi mae
ștri. Cânta la rând cu toții
Și gloria în lupte, ș-ai verginilor carmeni .
Ullin, bardul Erinei, amicul lui Fingal

Și cantorul celebru colinelor din Coma,
Cântă
și el la rându-i bellețea și candoarea
Înaltei feti
șoare a regelui de nive
Și gloria eroului eroilor Morvenului.
Bellissima-Agandecca l-aceste dulci accente
Ie
și din al său talam, din stanța de suspine,
Și radioasă-apare d-o splendidă bellețe,
Ca luna când răsare la orient din nori.
Splendoarea nedescrisă vesmintelor
și carmeni
În tot giurul o-ncinge ca cerc de o lumină,
Augustă aureolă.
Nu atingea pământul u
șoarele ei pasuri,
Al lor sursur exotic ca-armonie cerească
Uimea sim
țirea toată.
Cum vede ea,
și amă p-eroul ei și mire,
De dor inima-i bate, pudoarea o re
ține ;
Iar ochii ei cerulii , cătându-l, se repoză
Cu mare tinere
țe pe-ntreaga lui ființă.
Și sufletul ei face urări spre fericirea
Și prosperarea-ntreagă eroului și mire,
Eroului Morvenului.
Cu totul radioasă a treia zi răsare

Și-n selbele mistreților străbat ale ei raze ;
Iar perfidul de Starno, în cugete ascunse,
Ie
și la vânătoare, și-nvită după dânsul
Pe oaspele Fingal.
Vânară împreună
și, pe la miezul zilei
Era plină de sânge pătrunzătoarea lance
Eroului
și oaspe de sângele mistreților
Gormanului silvestru .
Atunci veni
și fia Starno ca să-l afle ;
Cu totul lăcrămoasă d-amor, de disperare
I-adresă-aceste vorbe :
«Fingal, ilustre june, să nu te-ncrezi în Starno,
În inima-i superbă, căci în această selbă
Întinsă-
ți stă o cursă ; sunt puși să te omoare ;
Fere
ște-te d-aceste funestre cotiture,
În care stă la pândă
și te așteaptă moartea ;
Ai însă pietate d-acerba mea durere,
O, rege al Morvenului,
și salvă p-Agandecca
D-a tatălui furoare .»
Fingal, făr'a se teme
și sigur d-al său gladiu,
S-avantă,-având cu sine amicii de credin
ță.
Ie
șiră de la pândă ladronii ș-atacară.
Și cad ca toți codarzii ce nu știu da în față,
Cad mor
ți unii, iar alții o iau pe loc la fugă ;
Și selba în tot lungul răsună d-al lor țipăt,
De spaima de vendictă .
S-adună vânătorii în cur
țile lui Starno.
Acesta, sub tufoase sprâncene neguroase,
Rota-ntărâta
ți ochi, siniștri de turbare.
«Să mi s-aducă-aicea a unică de fată,
Aci însu
și de față cu-alesu-inimei sale,
Cu-ăl rege al belle
ței ce vine din Morven.
Căci blândele-i cuvinte
și-au și făcut efectul
Și nu-i fură deșarte ; căci mulțumită dânsei
Fingal î
și are mâna-nmuiată pînă-n coate
În sângele Loclinului, amantului meu popol.»
Ea vine tremurândă, cu ochii plini de lacrămi,
Cu părul în desplete, simbol durerii sale ;
Gol sânul ei
și candid i se gonfla-n suspinuri.
Nici mai a
șteaptă Starno ; ardică al său gladiu
Ș-o-njunghie cu-a lui mână. Ea cade precum cade
O spumă de ninsoare ce-alunecând se rumpe
Din stâncele Ronanului în mijlocul tăcerii
A unei zi de iarnă.
Fingal în disperare î
și cheamă bellatorii,
Și armele răsună ca însuși glasul morții.
Se-naieră greu lupta ; cad mor
ți cei din Loclin,
Și alții scap cu fuga. Fingal ia p-ai săi umeri
Pe bella Agandecca,
și moartă o depune
În propia sa navă...
Mormântul ei stă azi pe culmele Arvenului,
Se nal
ță solitariu ; și marea împregiuru-i
Când geme, când suspină.
„Profundă fie pacea cu dulcele ei suflet,

Și bardului ce știe cu cânturile sale
Să mi
ște și să-ncânte, — suspină Cuchullin.
Fingal fu redutabil în prima sa june
țe
Și redutabil încă e-n anii cărunteții ;
Din nou Loclin cădea-va sub regele Morvenului.
Arată-te, o , lună, pe margine-argintei
Re
țelei ce circumdă vestmântul tău de gazuri !
Vestmântul ce te-nmantă în norii diafani
Lumină peste valuri albuiele lui vele ;

Șă dacă vreun spirit predomnitor a nopții
Și conductor de vânduri descinde pe pământ,
Binevoie
ște,-o, lună, și-i apără de specoli
Și nave, și vasele amenințare-atâta
D-al nop
ții întuneric. ”
Acest fel de urare se revărsa din sânul
Lui Cuchullin, fierbinte lângă torent pe margini,
Când filiul lui Matha apare pe o colină,
Venind de pe câmpie. Era vulnerat tare,
Era-nmuiat în sânge, se sus
ținea în lance ;
I se-nmuiase bra
țul, ci sufletul său încă
Î
și conserva puterea.
„Bine-ai venit, Calmare, — îi zise-atunci Connal — ,
Amicii te a
șteaptă. Ma care e suspinul
Ce înnecat se scapă din sânul ce vreodată
N-a cunoscut de frică ?”
Și nici că va cunoaște, — adaose Calmar —,
Căci sufletul meu cre
ște când este în pericol,
Tresare-n bucurie la uietul bătăiei.
Cuno
ști tu a mea stirpe : Calmar a fost tulpina
Din care casa noastră î
și are începutul ;
Calmar sfida tempeste
și se juca cu dânsa,
În luntrea lui cea neagră sălta asupra mării
În contra vijăliei .
Un spirit, într-o noapte, se puse să-ntărâte

Și vânturi, s-elemente ; și valurile se îmflă
Și stâncele se zbucină ; vin răpede și norii
Plini, încărca
ți de fulger. Calmar, coprins de frică,
Revine sus pe
țărmuri ; ci-ndată-i rușine
D-a sa împu
ținare și răpede s-aruncă
Pe valuri furioase,
și bravă audace
Al vânturilor spirit. Pe cari cârmuia luntrea
Trei juni cu bra
țul tare, el sta drept în picioare
Cu gladiul în mână ;
ș-un nor ce se lăsase,
Când răpede în cale-i trecu pe lângă dânsul,
El nu mai pierde timpul, ca fulgerul răpede

Și-nfige fierul-ntr-însul, în bruma-i tenebroasă ;
Iar spiritul tempestei se sperie
și lasă
În pace firmamentul,
și iarăși lună, stele
P-a cerului câmpie apar mai radioase.
Din astfel de părinte se trage a mea stirpe :
Străbunii îmi lăsară aceea
și nepăsare
Și intrepiditate. De bravi răul s-ascunde ;
Fortuna p-audace ajută
și protege.
Ci voi, fii ai Erinei, ai verzilor ei câmpuri,
Trăge
ți-vă din valea lugrubră a lui Lena,
E plină-ncă de sânge. Cu to
ții împreună,
ți sunt încă de luptă, să pase la Fingal ;
Loclin văz că s-avântă, l-am auzit cum vine
Cu pa
șii în cadență. Eu rămânea-voi singur
Și singur voi combate ; și vocea mea în aer
Va răsuna ca tunet, ca răcnete confuze
A mii de bellatori.
Ci să-
ți aduci aminte de mine, Cuchulline,
Să faci ca după datini onorile din urmă
La corpul lui Calmar.
Îndată ce Morvenul va devasta cu totul
O
știrea lui Loclin, mă pune subt o piatră
Drept monument năl
țară, să spuie d-al meu nume
La timpul care vine, cum mama mea bărbată
Să-
și șteargă a ei lacrămi văzînd această tombă
Care va sta de martur d-a fiului valoare.”
„Nu, fiule lui Matha, — răspunse Cuchullin —,
Eu nu mă mi
șc d-aicea, și sta-voi lângă tine,
Că bucuria-mi este să lupt cu for
țe-egale ;
Tot înaintea mor
ții, tot unde e pericol,
Acolo
ș-al meu suflet îl simt că se-ndoiește,
Connal
și tu, Carrile, al meu bard venerabil,
Conduce
ți voi oștirea ; și când luptând veți vinge ,
Veni
ți d-aflați căzute în luptă-a noastre corpuri.
Moran, aleargă-ndată
și spune lui Fingal
Că-Erina e căzută pe mâinile străine

Și-nvită-l, fă-l cât poate să vie mai curând.”
Începe diminea
ța cu-ncetul să albească
Sus cre
ștetul lui Cromla, și fiii mării suie
Peste coaste peste
țărmuri. Calmar îi și așteaptă,
Determinat cu totul, înfipt
și ferm cu pasul ;
Curagiul i s-aprinde în iritatul suflet.
Ci arată c-a lui fa
ță e palidă. Ce are ?
Se-nmoaie, se mai
ține în lancea lui paternă,
În lancea ce-a fost smuls-o din domele lui Lara,
Fiind acolo fa
ță și lăcrămoasa-i mater .
A
șa se ținea omul, și-ncet, încet eroul,
Pierzându-
și al lui sânge, de tot puterea pierde
Și cade ca un arbor pe câmpul Connei mort.
Iar Cuchullin rămâne silen
țios și singur
Și nemișcat ca stânca în mijlocul arenei :
Să vie marea-n unde, spumeze peste capu-i,
Că stă pe locu-i stânca,
și coastele-i resping
Asaltul d-orice valuri.
În fine, la-orizonte, din sânul griv al brumelor
Apar albele vele a flotei lui Fingal ;

Și se părea că este o selbă mișcătoare
Plutind tot deodată cu locul inundat.
Swaran de pe colină le vede
ș-abandonă
Și castrele, și lupta, și răpede se duce
Să iasă înaintea nemicului ce vine.
Precum oceanul Nordului de sine se retrage
Prin sutele de insole sporade-ale-Inistorei,
Asemeni batalioanele Loclinului vin repezi
Iar înapoi să bată o
știrea lui Fingal.
Iar Cuchullin, pe gânduri, cu ochii-ntuneca
ți
De lacrăme cocentre,
și înclinat cu capul,
Cu pasul rar se mi
șcă, târând greu după sine
Îndelungata-i lance. S-afundă în pădurea
Umbroasă a lui Cromla
și plânge despre moartea
Amicilor săi d-arme. I-e
și rușine încă
Să dea fa
ță cu față naintea lui Fingal,
Ce nu-l văzuse altfel decât în luptă tare

Și splendid de victorii.
Și câți din eroi, — zise —, din capii-Insfaliei
A căror voie bună făcea
și bucuria,
Și marea-cuviință ospețelpr regale,
ți astăzi pe câmpie zac morți, fără-ngropare !
N-am să mai văz acuma ai lor pa
și pe verdeață,
În urma căprioarei e stinsă a lor voce.
Mul
ți, palizi, fără viață în propriul lor sânge
Zac fra
ții mei de arme !
O, spirite eroici ce m-a
ți amat atâta,
Veni
ți de vânt purtate, s-auz înfioratul
Al frunzăturei geamăt din grotele de Tura.

Și-n trista-acea murmură să-mi paie c-auz vocea
Și vizitele voastre, să-mi paie că mă aflu
În convorbirea voastră. Acolo-n depărtare
De lume, de umane, voi să-mi termin în pace

Și zilele din urmă. Nici bard, nici monumente
Nu va aduce-aminte c-am existat vrodată ;
Nimic să nu ateste nici însu
și d-al meu nume.
Plângi singură, Bragela, o, văduvă consoarte,
Căci Cuchullin s-ascunde, de viu între mor
ți este
Și căci al lui nume e stins, pieri cu totul !”
A
șa capul Erinei gemea rătăcind singur
Prin selbele de
șerte pădurilor lui Cromla.
Fingal sta drept pe navă-i,
și lancea-i oțeloasă
Vibra în a lui mână,
și armatura-i toată
Lucea pe el teribil, ca focurile stranie
Din meteorul mor
ții ce se sperie călătorii
În ora când s-eclipsă
și luna de pe ceruri.
„Al bătăliei spirit pe câmp seamănă moartea. —
Strigă Fingal —,
și sângele d-amici văz pretutindeni !
S-au coperit de doliu câmpiile lui Lena :
Domne
ște solitutea în sebele Cromla,
Pierit-au vânătorii în plină fortitute

Și filiul lui Semo... ce s-a făcut cu dânsul ?
Copiii mei, voi, Ryno, Fillan,... să sune cornul,
Vă duce
ți pe colină, suiți-vă pe piatra,
Mormântului lui Lamdarg.
Swaran, cât despre dânsul, eu mi-l a
ștept aicea ;
Să vie, odiosul, cu clanurile-i toate.
Vedea-vor, svântura
ții , cât d-aspri la vendictă
Și răpezi sunt consângii , amicii celor morți !”
Svoală ca fulger Ryno, Fillan l-urmează gravid,
Cu pa
și mai puțin răpezi ; căutătura-i este
Ca negura de toamnă. Le-a
și răsunat vocea
Prin văile lui Lena. Cu to
ții loclinenii,
Sămân
ța oceanului, recunoscură-ndată
Și cornul, și bucina , semnalul lui Fingal.
Valul bătut de vânturi cu mai pu
țină fugă
Descinde peste pruntul regatului de nive,
Decât fiii Loclinului în jos de pe colină
Se răpezea la vale în bellicul impetuu .
În fruntea lor avan
ță ferocele Swaran
Cu-amenin
țarea-n gură și-n pietu-i cu turbarea ;
Vărsa schinteie ochii,
și răpezea săgete,
D-omorâtor săgete.
Fingal
și recunoaște pe filiul lui Strano
Și își aduce-aminte de scumpa Agandecca.
Swaran, ca june încă,
și-a fost deplâns surora.
Fingal trimite-ndată pe bardul său Ullin
Spre-a-l invita să vie la un ospă
ț de guerră :
Era mi
șcat în suflet Fingal și foarte-ndolorat
Când î
și aduse-aminte de primele-i amoruri.
Ullin, cu târzii pasuri, ca vechi de zile multe
La filiul lui Starno veni
ți-i zise astfel :
„O, tu ce-ai ale tale de noi foarte departe,
P-alte tărâmuri, colo în
țara de Loclin,
Vino la sărbătoarea a regelui Morvenei ;
Treci ziua d-azi cu pace, petrece-o în repaos,

Și mâine ne vom bate, vom sparge d-ale scuturi.”
„Nu mâine, ci-nsu
și astăzi să spargem d-ale scuturi —,
Swaran propupse-ndată. Tu du curând d-aicea

Și domnul tău spune că mâine sărbătoarea-mi
Va fi pe bătătura mormântului său propriu.”
Ullin tăcut se-noarse de unde plecase.
„Hei, bine ! — atunci îi zice Fingal cu un surâs ;
Să dea, dar, Swaran mâine faimoasa-i sărbătoare,

Și azi să-i facem voia : să sfărâmăm la scuturi.
Stăi, Ossian, cu mine ; ascunde-
ți, Galle, brandul ;
Întinde-
ți arcul, Fergus ; Fillan, prepară-ți lancea ;
To
ți ardicați cu toții în sus largele scuturi,
Și crestele la coifuri... coamele morții fie !
Nainte noi !
și-n urmă și gloria urmeze.
Să nu ne-apuce noaptea. Iar dac-ale ei umbre
Ne-or suprapinde-n faptă, lucen
ța-mi armatură
Va fi stindardul vostru, stindard de radunare .”
Turbarea vijăliei peste Morven destinsă
Sau valurile-oceanului ce vin înfuriate

Șo-nneacă-ale lui țărmuri sunt mai puțin teribili
Decât marele-amestic al amânduror popoli
Încăiera
ți în luptă pe vastul câmp de Lena.
D-o parte
și de alta mor bellatori dând moartea
Și țipetele-n geamăt a celor carii mor
Resbumbă în departe c-al fulgerului urlet
Când în puterea nop
ții sunt sparți, sfâșiați norii
Pe cre
ștetul lui Cona și se aud teribili
Strigările-ascu
țite fantasmelor în vortici
De vânturi răsucite.
Fingal ca fulger intră oriunde sunt mai dese
Grămadele-inemice.
Ștejarii gem cu trosnet
Și stâncele se surpă sub pașii grei și răpezi
Atâtor batalioane.
Ca apa din fântâne curge sângele
șiroaie
Pe unde trecea tată-meu,
și se forma pâraie.
Î
și aducea aminte de luptele juneței
Și-n răpedea lui cursă nainte și în urmă
Redevora distan
ța, întreg câmpul bătăliei.
S-avan
ță Ryno-n urmă-i, pară de foc s-avanță,
Dau Gal, Fillan
și Fergus, dau lovituri de moarte.
Eu însumi stam d-a dreapta tatălui meu Fingal

Și brațul meu asemenea da lovituri de moarte
Că n-apuca să scapere al brandului meu fulger,

Și jos era, al morții, oricare-mi sta nainte.
Eram atuncea june
și nu-mi albise părul,
Și nu-mi era vederea, ca azi, acoperită
De negura eternă. Eram iute la gesturi

Și ager în picioare.
Cine putea să numere or mor
ții, or eroii
În astă zi celebră, când for
ța lui Swaran
Fu toată împilată d-a lui Fingal valoare ?
Dintr-o colină-ntr-alta un gemet la alt gemet,
Un
țipet la alt țipet își devenea răsunet
Și-nfiora auzul. Și astfel veni noaptea
Să copere tot câmpul în desele ei umbre.
Iar cei din Loclin repezi se retrăgea să scape,
Înfiora
ți și palizi ca turmi de căprioare
Ce tremură ca frunza.
Se trag
și vingătorii, se duc să se așeze
S-auză sonul arpelor lângă Lubar pe margini.
Fingal ascultă barzii cum cântă
și celebră
Victoria-i purtată. A vântului suflare
Prin albu-i păr se joacă
și-n unde i-l răsfiră,
Iar cugetele sale se-ntoarnă meleancolic
Spre zilele trecute. Aproape lângă dânsul
Sta junele
și scumpul, dilectul meu Oscar.
Se repoza în lancea-i
și admira-n uimire
Pe bunul său
și rege. Se exalta în suflet
L-a barzilor cântare ce lăuda trecutul
Spre-a face viitorul mai splendid, mai ferice.
„Al fiului meu filiu, — îi zise Magnu-rege —,
A junilor onoare, Oscar,
ți-am văzut brațul
Și gladiul teribil în calea glorioasă.
Te-ai semnalat, copile ! Vei urmări exemplul
Străbunilor bellonii ; vei imita pe Trenmor,
Pe primul dintre oameni,
și pe Trathal celebru.
Și-au onorat junețea în lupte amândoi,
Și amândoi cu glorie fură barzi cântați.
Deprinde-te ca dân
șii a-nfrânge inemicul
Cebate
și reziste ; dar, fătul meu, scutește
Pe cel ce nu e tare : într-însul să nu dai ;
Înjunghie inemicul cu armele în mână,
Pe dezarmat protege ; după victorii iartă
Pe to
ți carii s-adresă și-mploră-a ta clemență.
Trenmor a
șa trăit-a, așa a fost Trathal
Și astfel e Fingal
Am sus
ținut cu brațul pe cel subt împlilare
Și cel fără putere scăpare a aflat
Sub scutul meu protector.
Eram june ca tine, Oscar, când înainte-mi
Veni acea frumoasă, încântătoare fată,
Fainas-Ollis, fia a regelui Craca.
Eu descindeam pe
țărmuri din culmele lui Cona,
Având pe lângă mine câ
țiva d-ai mei bellatori.
Un fraged schif s-arată la orizon pe mare,
Era ca un nor negru ce tot l-întoarce vântul
Când vine vijălia. Peste pu
țin s-apropie,
Și iată o copilă în toată disperarea,
Palidă, speriată ; pe fa
ța-i răpitoare,
Pe sându-i d-alabastru curgea lacrămi
șiroaie
«O, filia belle
ței, — i-am zis din plinul sufelet —,
Ce plângi, o, copili
ță ? Pot eu a te protege ?
Putea-voi să te apăr, o, vergine a mării ?
știi că al meu gladiu se poate frânge, sparge
Pe scutul umui prode, în mii bucă
ți să svoale,
Dar inima-mi nu poate să sufere rival.»
«Sunt, iartă-mă, în mâna-
ți — îmi zise ea-n suspine —,
Erou al eroilor, e
ști generos, mă scapă !
Sunt singura copilă a regelui de Craca,

Și tatăl meu cu mine se stimă, de ferice :
Eu sunt din din cele scumpe objectul cel mai scump,
Dilect inimei sale, familiei orgoliu.
Suspine amoroase, fierbinte adresate
La mine, svânturata, au repetat adesea
Răsunetele văilor
și selbelor lui Cromla.
Borbar, rege de Sora, a pus ochii pe mine.
Ast rege e celebru de multa bravură ;
Ci ochiul lui se-nflamă d-un foc foarte sinistru,

Și vijălii d-orgoliu în sânul lui se-ncuibă.
De dânsul, svânturata, fug astfel peste valuri,
Căci el mă urmăre
ște.»
«N-ai teamă, te alină, — i-am zis ca s-o rassigur —,
Să nu-
ți mai fie frică, de cruntul ș-odiosul
Despotul de la Sora. Îl vei vedea cum fuge,
De-mi va răspunde bra
țul l-ardoarea ce mă-suflă.
O, filie a mării, bellissimă-ntre vergini,
Te-a
ș fi putut ascunde ca pe un scump tezaur
În vro secretă grotă. Fingal, însă, nu
știe
Să fugă de oriunde l-ar a
ștepta pericol.
Te-ncrede sub scutirea potentului meu gladiu,
Repoză-te la umbra întrege-mi armăture.»
Vezui atuncea lacrămi pe fa
ța virginală
Și deveni mai bellă, lucea cum luce ploaia
Într-un senin de soare ;
și sufletu-mi cu totul
Rămase în uimire.
Nu trece mult,
și iată ce ochiul meu în flacări
Și vede de departe vasalul lui Borbar ;
Venea în pline vele. Albea, se sfărma unda
Sub coastele carenei ; venea ca vântul nava.
«Bine-ai venit, o, rege, — i-am zis cu voie bună —,
Vei fi stătut de cale ; desbarcă-n siguran
ță
Și vino să iei parte ca oaspete la ospățul
Din stan
țele-mi regale : palatul meu s-ofere
D-azil la to
ți străinii.»
Fainas-Ollis, tristă, sta palidă, tremurândă,

Și se lipea de mine. El zbârnâie-o săgeată,
Ea cade jos
și moare.
«Dai bine, dar e
ști perfid, Borbar, căci biata fată
Era neofensivă.»
Ie
șirăm la bătaie în luptă singulară,
În lupta furioasă,
și s-a luptat da prode .
Cu toată-a lui valoare, cătă să cază-n fine,

Și-și dete răsuflarea sub colpurile mele.
În două mari morminte de piatră-am zis să puie
Într-unul pe copila Fanas-Ollis, bella,

Și-ntr-altul pe barbarul, ferocele amant.
Astfel am fost în anii fugo
și din tinerețe ;
Ci tu, Oscar, imită pe maturul Fingal.
Să nu ceri niciodată, să nu-mbli după luptă ;
Ci când ea se prezentă, să nu dose
ști de dânsa.
Fillan, Oscar, la veghii ! svola
ți ca vântul răpezi
La vale, pe câmpie ; vede
ți ce fac nemicii,
Auz o-ncurcătură, un scomult ce provine
Din spaima-n care s-află. Duce
ți-vă și faceți
Ca nu cumva s-o plece puindu-se pe mare,
Să scape de vendicta voracelui meu gladiu.
Sunt mul
ți bravii Erinei ce zac peste câmpie ;
Ei cer o răzbunare precum cer îngroparea.”
Ambii eroi svolară ca două fantasmi răpezi,
Premergători ai mor
ții,
Atunci fiul lui Morni, Gal, vine cu-a sa lance
În sus
ș-o atitude intrepidă și demnă.
„Fingal ! — strigă eroul —, zi barzilor să cânte,
Să cheme somnul dulce peste stătuta geană
A bravilor bellartori :
și tu repune-n teacă
Urzicătorul gladiu, pe mâine lasă lupta.
Vedea-vei cum s-or bate da bravi a noaste clanuri ;
Noi steterăm aicea molateci
și obscuri,
Și numai campoduxul se luptă și triumfă.
Repoză-te ;
și mâine, în alba dimineței,
Observă de departe
și vei vedea ce-om face ;
Să vie bellatorii Loclinului, măsoare

Și fierul meu ce doarme. Fă cum să aibe barzii
Să cânte
și-al meu nume. Pecum făcură-odată
Străbunii tăi cei nobili, a
șa fă și tu astăzi,
Nenvinsule Fingal !”
„O, fiul al lui Morni, — răspunse
și eroul —,
Îmi place-a ta bravură. Vrei să te lup
ți ? îmi place ;
Ci lancea-mi pretutindeni te va urma d-aproape,
Să-ti apăr pretutindeni curagiul temerariu.
Uni
ți vocile voastre, cântați, brazi, împreună,
Prin vocile-nspirate aduce
ți peste mine
Repaos, somnul placid. Fingal va
și el somnul
Și va dormi aicea la freamătul prin frunze
Al vântului de noaptea.
Și tu, o , Adandecca !
De oarecum p-aicea prea blândul al tău suflet
Se află printre fiii dilec
ți patriei tale,
Sau daca plani în svolu-
ți, în gir, și peste flota
Și velele Loclinului, atunci vin' și la mine.
Fantasmă gra
țioasă, mă vizită în somnu-mi
Și fii cu-a mele visuri, o, vergine amantă,
Ce-mi fu
și atât de scumpă, încântă-mi suvenirea
Prin splendida belle
țe.”
Mii d-aripe-n armonie
și voci melodioase
S-uniră
și cântară victoriele multe
Eroului
și rege, și gloria străbună
A stirpei lui întrege.
În imnul lor adesea se autea asemeni

Ș-al lui Ossian nume...
Ci vai, Ossian astăzi e cufundat în doliu !”

 

Notă:

Textul a fost transcris din volumul Versuri (1986); cuprinde cuvinte învechite, din alte limbi (latină, engleză, franceză, italiană, ebraică), precum și unele derivate ale acestora, la care au fost adăugate sufixe românești.

©Ion Heliade-Rădulescu