Ion Heliade-Rădulescu

("Sfinxul Eliad")

 

* Lacul 

de Alphonse de Lamartine

***

TRADUCERI

***

RO-Ion Heliade-Radulescu.jpg

 

“Astfel tot la țărmuri nouă împinși calea ne-ncetată,
Du
și către vecinica noapte, înapoi făr-a veni,
În oceanul de vârste noi nu vom putea vrodată
O zi ancora-a-ntări?

O, lac! abia-
și sfârși anul drumul ce iar și-l gătește,
Ș-aproape de drage valuri unde ea era-a veni,
Pe piatra unde-ai văzut-o, aci, iată, mă prive
ște,
Viu singur a...m-odihni!

Astfel tu mugeai în gemăt sub aste stânci afundate,
Astfel vântul a ta spumă pe picioare-i arunca

Și te sfărâmai tot astfel sub coastele-ți deșirate,
Unda-
ți plesnind se vărsa.

Ti-aduci aminte-ntr-o seară când noi pluteam în tăcere

Și n-auzeam de departe pe undă, sub cer lucios,
Decât sunetul lope
ții ce despica cu plăcere
Valul tău armonios?

Când, un glas străin cu totul pe tăcere, fără veste,
Dintr-un
țărm ce-aducea farmec începu a deștepta.
Unda stătu să asculte,
și glasul ce scump îmi este
Cu-aste vorbe răsuna:

"O, vreme, opre
ște-ți zborul! ceasuri blânde,-ascultătoare,
Opri
ți cursul vostru, stați!
A zilelor mai frumoase plăcerile fugătoare
Lăsa
ți să gustăm, lăsați!

Destui ticălo
și vă strigă, ce necazu-i împresoară;
Curge
ți, pentru ei grăbiți;
Lua
ți cu ale lor zile grijile care-i doboară
Și uitați p-ăi fericiți...

Dar ce cer? de
șartă rugă! minutele trec, n-așteaptă,
Vremea-mi scapă, s-a pierdut;
Eu zic nop
ții să-ntârzie, aurora se deșteaptă,
O-mpra
știe... a trecut!

Să iubim, să iubim dară, de secunda ce grăbe
ște
Grăbi
ți să ne bucurăm;
Vremea este fără
țărmuri, omul liman nu găsește;
Curge,
și noi naintăm!"

Timp gelos! e cu putin
ță aceste ceasuri sfințite,
Când amorul în lungi unde ne revarsă fericiri,
Să zboare de noi departe, asemenea de grăbite
Ca
și în nenorociri?

Cel pu
țin nici a lor urmă, și ea nu stă, piere, zboară?
Ce! de tot le-avem pierdute? mai mult nu le vom afla?
Vremea care ni le dete, vremea care le omoară
Mai mult nu ni le va da?

Trecut! Nimic! Vecinicie! Abisuri negre, noptoase!
Unde sunt zilele noastre care-n veci ni le-nghi
țiți?
Spune
ți, ne veți mai întoarce aste plăceri fioroase
Pe care ni le răpi
ți?

O, lac,
și voi, stânci tăcute, peșteri și păduri umbroase,
Voi, ce vremea vă păstrează sau vă poate re-nnoi,
Păstra
ți ținerea de minte acestei nopți prea frumoase
Cel pu
țin a vă-nsoți.

Fie cu tine-n repaos, fie
și în vijelie,
Frumos lac,
și în privirea dealurilor ce-asudez,
Și-n aste sălbatici râpe, și-n brazii ce cu mândrie
Malul tău încoronez;

Fie-n zefirul ce suflă, ce tremură în verdea
ță,
În sunetele din vale ce văile le răspund,
În steaua d-argint în frunte ce albe
ște a ta față
Cu raze ce-abia pătrund;


Și vântul ce tare geme, și trestia ce suspină,
Miroasele răsfirate din aeru-mbălsămit,
Tot ce se vede, s-aude, toate ele ce n-au vină,
Tot zică: ei s-au iubit!”

 

 

©Ion Heliade-Rădulescu