Ion Heliade-Rădulescu

("Sfinxul Eliad")

 

* Poema didactică după Boileau și Horațiu 

de Nicolas Boileau

***

TRADUCERI

***

RO-Ion Heliade-Radulescu.jpg

 

“Lasă-ncolo, nu mai credeți c-un autor fiecum,
Scâr
țâind numai la versuri, spre Parnas să-și facă drum,
Dacă din ceruri nu simte darul acela secret

Și la nașterea lui steaua nu l-a format de poet.

Voi ce de periculoasa ardoare vă-nflăcăra
ți,
Ce spinoasa carieră mândri vre
ți să alergați,
Nu vă-ncerca
ți pentru versuri surda a vă consuma,
Nici a crede că e geniu un amor d-a tot rima.
D-ambi
țiuni ne-nțelepte cât puteți vă depărtați
Cu puterea, mintea voastră ne-ncetat vă consulta
ți.
Singură natura poate min
țile mari a crea,
Ea-ntre autori talente
știe-a repărți și da
Unul flacără-amoroasă poate-n versuri a descri,
Altul prin trăsuri plăcute epigrama-a ascu
ți;
Unul faptele eroici trâmbi
țând a celebra,
Altul pe fluier, la umbră, păstorele a cânta.
Sunt însă
și oameni care nu cunosc cât prețuiesc,
Cred că sunt un geniu mare
și pe sine s-amăgesc.

Oricare sujet se scrie, fie simplu ori sublim,
Bunul sim
ț s-aibă cu rima acordul cel mai intim.
În van pare că-unul d-alta nu se pot apropia
Rima e sclavă
și știe-a se supune ș-asculta;
Când
știm să avem voință și-n adins s-o căutăm,
Mintea fără greutate se deprinde,
ș-o aflăm.
Rima la cuvânt se pleacă greută
ți făr-a-arăta
Și-l dezvoltă ajutându-l, în loc de a-l strâmtora.
Dar ne-ngrijind-o, se scoală rebelă, n-o po
ți ținea,
Și-n loc s-o reții, urmează înțelesul după ea.
Urma
ți, țineți după minte, și oricâte laborați,
Lustru, pre
ț tot de la dânsa ne-ncetat vă-mprumutați.

Mul
ți, împunși d-un neastâmpăr, în fuga lor avântați,
Vor să-
și scrie-ale lor versuri d-ale minții depărtați.
În monstruoasele versuri ei cred că s-ar mic
șora
Când ca lumea al lor cuget ar voi a-
și exprima;
Spune
ți cugetarea voastră galant, nalt, glumeț, ușor,
Dar spune
ți-o cum se spune, pe-nțelesul tuturor,
După vorbe îngâmfate nicidecum nu alerga
ți,
Cu termeni ce nu-
și au locul frazele nu le-necați.
Tot spre bunul sim
ț să căte; dar aci ca s-ajungem
Calea e alunecoasă
și-anevoie s-o ținem;
Pu
țin de ne vom abate, îndată ne rătăcim;
Drumul ra
ției e unul, dintr-însul să nu ieșim.

Un autor câteodată, plin d-un plan ce
și-a făcut,
Până când nu
și-l deșartă, nu mai tace un minut.
De e palat ce-ntâlne
ște, începe a ți-l descri
Și te poartă pretutindeni, până când te-o ameți
Ici, aproape, e o scară, o sală mai depărtat;
Să vezi un balcon pe urmă! numai aur e lucrat.
Loc pe undeva nu lasă, pe jos, pe sus, peste tot,
Unghiuri, ferestre, plafonduri a scăpa de el nu pot.
Întorc la foi, întorc iară, doar d-oi da d-un căpătâi,

Ș-abia mă scap în grădină, asudat până-n călcâi.

Fugi
ți de stearpa-abondanță d-un asemeni autor,
Nu vă-ncărca
ți niciodată d-amănunt obositor;
Orice prea mult se va zice e să
țios, neplăcut,
Mintea, sa
ție de dânsul, îl aruncă în minut.
Cine nu
știe măsura, nici a scrie poate ști;
Peste alt rău dăm, mai mare, vrând d-un rău a ne feri;
Un vers nu avea putere,
și ajunge noduros;
Eu mă tem d-a zice multe,
și devin întunecos;
Unul n-are-atâtea dresuri, dar e gol, fără-ajutor;
Altul, să nu se târască, se pierde de tot în nor.

Voi
ți publica favoare după drept a merita?
Ne-ncetat frazele voastre căta
ți a le varia.
Un stil ce
ține tot una și ne-ncetat uniform,
Surda la ochi ne luce
ște, de el caută s-adorm.
Pu
țin se cată autorii născuți a ne-ngreuia,
Care p-un ton totdauna pare c-ar psalmodia.
Ferice care în versuri e dotat d-acel mister
Să treacă din grav în dulce, din plăcut în mai sever;
Cartea sa la cer aleasă, plăcută la cititori,
La librari e ocolită foarte des de amatori.

Orice scrie
ți, vedeți bine prea jos a nu vă lăsa
Stilul cel mai pu
țin nobil și-are cuviința sa.
Când glumi
ți, vorbele voastre ne-ncetat le măsurați;
Când atinge
ți, fiți cu minte, singuri nu vă degradați;
Nu-mi place de loc bufonul ce mă face, surâzând,
Cu dispre
ț să cat la dânsul, chiar talentul admirând.
Respecta
ți pe cititorul. Simpli și cu artă fiți,
Sta
ți sublim și fără morgă, plăcuți și nedresuiți.

Auzul celor ce-ascultă a mul
țumi dacă vreți,
O ureche ce nu iartă de caden
ță să aveți;
În
țelesul totdauna vorbele-n versuri curmând,
Să-nsemneze un repaos, semistihul arătând;
Îngriji
ți ca o vocală, repede într-al său drum
Alergând, p-altă vocală să nu-mpingă nicidecum.
Ferici
ți când orice termen l-alegeți armonios;
Fugi
ți d-al asprelor sonuri întâmpin prea urâcios.
Un cuget oricât de nobil, versul cel mai bun făcut
Min
ții nu mai pot să placă când urechii-a displăcut.

Da
ți-vă ideea clară, fiți în versuri lămuriți,
Cum să vă priceapă lumea, dacă vre
ți a fi citiți.
Sunt oameni confuzi cu mintea,
și cugetările lor
Sunt ne-ncetat încurcate într-o desime de nor;
Lumina min
ții pe dânșii nu e-n stare-a-i lumina.
Cată să
știți, mai nainte pân-a scri, a cugeta.
După ideile noastre toate câte exprimăm
Ori le lămurim mai bine, ori mai mult le-ntunecăm;
Ceea ce cunoa
ștem bine se enunță lămurit,
Vorbele prin care-o zicem vin pe loc
și nimerit.

În orice scriere-a voastră pe sine vă respecta
ți
Și-n orice exces de sacră limba s-o considerați.
Surda sunt pus în mirare d-un sunet melodios
Dacă nu e la loc vorba, dacă zisu-i vicios.
Nu se miră a mea minte de un pompos barbarism,
Nici d-a unui vers mândrie
și-ngâmfatul solicism.
Într-un cuvânt fără limbă, cel mai faimos autor,
Zică cine orice-a zice, e cel mai prost scriitor.

Orice comandă e dată, voi în pace labora
ți,
Judecată, minte pune
ți, repede să n-o luați.
Un stil repede
și iute, care curge tot rimând;
Minte nu prea manifestă, judecată neavând.
Fără-a pierde stăruirea, cu încetul nainta
ți,
De mii de ori fapta voastră revede
ți și cercetați;
Netezi
ți fără-ncetare și iar o mai neteziți,
Ștergeți, lăsați câteodată, uneori adăugiți.

Pu
țin este într-o faptă unde-erorile domnesc,
Când schânteie
și de spirit ici și colo cam lucesc.
Toate se cuvin să fie, să se pună l-al lor loc;
Începutul cu finitul răspunză cu-al lor mijloc.
Arta stă-n perfec
țiunea amănuntelor deplin
Și-n proporția cerută părților ce se combin.
Și cuvântul niciodată nu meargă-a se depărta
De câte vrea ca să spună, vorbe cu zvon a căta.
Pentru versurile voastre voi de public vă sfii
ți?
Critic aspru ce nu iartă voi în
șivă să vă fiți.
Ignoran
ța e făcută singură a s-admira;
Amici buni v-alege
ți vouă voioși a vă cenzura,
Căror să-ncredin
țați toate ei sinceri depozitari,
La orice defect al vostru să vă fie adversari.
Înaintea lor nu merge
ți cu-aroganță d-autor,
Vă-nvă
țați îns-a distinge din amic p-adulator,
Căci acesta, ca să-
și râză, s-arată-a te admira.
Vre
ți mai bine un consiliu decât a vă lăuda.

Adulatorul
ți-ncepe de la a te-aplaudi,
La tot versul ce aude se face a tresări.
Pe el vorbă nu-l înghimpă, tot e admirabil, sfânt,
De bucurie,-l vezi saltă, de tinere
țe plângând;
El de laude-n tot locul te încarcă bucuros
Nicidecum n-are-adevărul ast aer impetuos.

Dar amicul de credin
ță, riguros, ne-nduplecat,
La defecte niciodată nu te lasă împăcat;
U
șurința nu ți-o iartă, făr-a fi și mustrător,
Versuri rău coordonate le pune la locul lor.
Vorbele
ți le mai strânge, ambițioasele-emfazi,
În
țelesul ici nu-i place, colo — vicioase frazi.
Construc
ția ta îi pare puțin a se-ntuneca
Ast termen nu se-n
țelege, cată a-l mai lumina.
Astfel vede
și corige amicul însuflețit;
Dar un autor adesea, d-a sa operă uimit,
Crede c-are
și el dreptul, cuvântul de apărat,
Ca oricare ce se simte-ntr-ale sale ofensat.
Tu-i zici "Versul ăsta-mi pare nu prea bine exprimat."
El "Domnule, cu iertare! că e versul minunat."
— "Termenul acesta-mi pare cam rece
și cam pompos;
Eu l-a
ș șterge." — "Cu iertare! ăsta-i locul mai frumos."
— "Astă frază nu prea-mi place." — "E minune!

Ce-ai să zici?"
Astfel e-n
țestat la toate să nu-l dregi, ca să nu-l strici.
Dacă-n scrisul său vro vorbă
ți-a părut a te-nghimpa,
El de asta, d-asta numai nicidecum n-o va schimba.
Însă când vine,
ți-arată că-i place-a fi criticat,
Că e
ști domn p-ale lui versuri și el ție închinat
Ș-unde-ți place poți a șterge, poți s-adaugi unde vrei,
Po
ți corige orișiunde, voie n-ai ca să-i mai cei.
Dar aste vorbe frumoase ce veni a-
ți înșira
Sunt o cursă să te prinză să-l ascul
ți a-ți recita.
Pe-ndată-apoi
și te lasă și, voios de muza sa,
Se duce să-
și cate secul simțitor a-l lăuda;
Și mi-ți află numa-ndată; căci și-n seci admiratori
E fertil al nostru secol, tot ca-n secii autori.”

 

©Ion Heliade-Rădulescu