Ion Heliade-Rădulescu

("Sfinxul Eliad")

 

* Poetul murind 

de Alphonse de Lamartine

***

TRADUCERI

***

RO-Ion Heliade-Radulescu.jpg

 

 

“A vieții mele cupă se sparse încă plină,
În lungi suspine via
ța-mi se duce și declină
Nici lacrimi, nici suspinuri n-o pot întârzia!
În bronzul ce mă plânge în sonuri precurmate
A mor
ții mână rece ultima-mi oră bate.

Să gem oar'? sau mai bine să caut a cânta?

Să cânt, căci al meu suflet e încă p-a mea liră;
Sa cânt, căci mie moartea ca lebedei inspiră
Pe
țărmuri d-o-altă lume un grid melodios.
Semn bun acesta este,
și geniul mi-l face.
De este-al nostru suflet amor, cerească pace,

Un cânt divin dar fie adio d-aci jos.

În spargerea sa lira răsună mai sublimă,
În stingerea sa lampa dodată se reanimă

Și d-o lumină vie străluce, și s-a stins;
Lebăda vede cerul la ultima sa oară;

Și omul, singur omul, el numai se coboară

Să-
și numere trecutul, de doruri reîmpins!

Și ce sunt aste zile ce omul le imploră?
Un soare
și alt soare, o oră ș-altă oră,
Și cea venită-asemeni cu ceea ce s-a dus.
Și ce ne-aduce una cu ceealaltă piere,
Travaliu
și repaos, dureri și iar durere,

Și noaptea peste lume, când ziua a apus.
Să plângă câ
ți s-acață cu mâinile-ncleștate,
Ca iedera-n ruine, de zile dărâmate,
ți văd că mai nainte nu au ce mai spera;
Iar eu, ce n-am d-amestec nimica cu pământul,
Mă duc foarte u
șure, ca frunza ce-o ia vântul;

N-am rădăcini aicea să poată m-arresta.

Poetul e c-acele străine svolătoare
Ce nu-
și caută cuibul pe țărmuri stătătoare,
Nici ramura, nici unda drept loc legănător,
Ce nu se pun pe arbori, nici stânce, nici câmpie,
Ce trec într-o cântare pe sus în melodie


Și lumea nu cunoaște decât din vocea lor.

Novicia mea mână pe coarda sunătoare
Nu s-a condus vrodată d-o mână instructoare
Nu poate să dea omul ce-nsuflă Dumnezeu.
Nici râu-nva
ță-a curge pe clina sa la vale,
Nici acvila să-noate în aer p-a sa cale,

Nici cum s-adune-albina din flori nectarul său.

Arama răsunândă din locuin
ța-i sfântă,
Cu mistica sa limbă azi plânge, mâine cântă,
Când na
șterea, când moartea, când nunta celebrând
Și eu fui ca arama prin flăcări lămurită,
Bătură-ntr-al meu suflet
și patimi, și ursită,

Și scoaseră-mpreună acordul cel mai sfânt.

Astfel în cursul nop
ții o arp-eoliană
Și-amestecă cu unda plânsoarea-aeriană,
Și singură răsună când suflă un zefir.
Uimit stă călătorul,
și stă ca să devine,
S-admire, să priceapă cere
știle suspine

Ce nouă sentimente
și cugete inspir.

Adesea a mea arpă de lacrimi fu stropită;
Plânsoarea însă este o rouă fericită,

Și inima e jună sub cerul seninos.
Flaconul când se sparge miros mai mult răsfiră;
Să nu calci în picioare balsamul, că respiră


Și împrejur răspânde profum mai copios.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Dar timpul? Nu mai este. Dar gloria? Ce-mi pasă
D-ast eho d-un van sunet ce secolii străpasă

Și jucărie lumii întotdaun-a stat?
Voi, care îi promite
ți trofee și domnie,
Sim
țiți a lirei mele acord și armonie?

Uita
ți-vă că vântul deja le-a și luat.

Nu vă juca
ți cu omul, când îi vorbiți de moarte!
Cu-asemenea speran
țe de viitor, de soarte,
Ce-i mai vorbi
ți de glorii, d-un sunet svolător?
Ce ! darea unui suflet! aceasta este glorie?
O, voi, care promite
ți toți timpii la memorie,

Ave
ți d-unde promite? aveți vrun viitor?

Atest,
ș-am martor cerul, că eu în astă lume
Cu râsul p-a mea buză am pronun
țat ast nume,
Inven
ție fatală delirului uman.
Am stors mult astă vorbă,
ș-aflatu-o-am tot vidă,
Ș-am azvârlit-o-ncolo ca pe o scoarță-aridă,
Ce buzele umane o tot resug în van.

În stearpa sa speran
ță d-o glorie ce pasă,
În cursul vie
ții sale în urmă-i omul lasă
Un nume ce tot scade, din zi în zi proscris;

Și timpul p-a lui valuri înalță și coboară
Această căzătură,
și-n fine o doboară

În al uitării negru
și destructor abis.

Arunc
și eu un nume mai mult p-astă tempestă
În voia întâmplării ferice ori funestă.

Și-n ce-aș fi oar' mai mare? în ce mai glorios?
Când lebăda s-avântă spre ceruri p-a ei cale,
Mai
știe ea de umbra a aripilor sale

Ce-noată ori pe undă, ori pe câmpie jos?

Dar ce cântai, ve
ți zice, atât p-această lume?
— Întreabă filomela aspiră la renume
Când noaptea-ntreagă cântă l-al apelor susur?
Tot astfel cântai
și eu, precum omul respiră,
Cum pasărea ciripe, cum sună-o biată liră,

Cum vântul suflă, geme, cum apele murmur.

Amor, cântare, rugă, atât fu a mea via
ță;
Din toate câte omul dore
ște și învață,
Amici, la ora mor
ții nimic nu regret eu;
Nimic, decât suspinul spre bolta înstelată,
Extazea lirei mele, tăcerea-namorată

A unei inimi pure bătând la pieptul meu.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ca pasărea ce vede prin umbrele funebre,
Credin
ța mea pătrunse ca ochi printre tenebre;
Instinctul ei profetic destinu-mi revelă.
Adesea al meu suflet în visele-auree,
Pe aripe de flăcări svolând spre empiree,

Văzu divine câmpuri,
și moartea devanță.

Să nu-nscri
ți al meu nume pe pietre cumpărate;
Un monument pe suflet e mare greutate!
Pu
țin nisip, ș-atâta, peste țărâna mea.
Lăsa
ți abia un spațiu d-o bătătură rece,
Ca, dacă pe la groapa-mi vrun svânturat va trece,

Să poată sta acolo, să poată-ngenunchea.

Adesea în secretul al umbrei
ș-al tăcerii
Se nal
ță câte-o rugă în arderea vegherii
Și află o speranță aproape d-un mormânt.
D-aci mult vede omul,
și alma-n neputință
Ia aripi
și s-avântă spre cer cu ușurință.

Când ai picioru-n groapă, pu
țin ești pe pământ.

Sfărma
ți și dați la flăcări, la vânturi și la unde
Ast luth ce n-are sunet la suflet a răspunde;
În ceruri mă a
șteaptă alt luth, de serafimi.
Peste curând ca dân
șii trăi-voi a viață
În verva imortală
ș-eterna dimineață

Divinelor concerte, în hor de cherubimi.

Peste curând... dar moartea c-o mână grea detună

Ș-atinge a mea liră. Se sparge și răsună
Și plânge ca o surdă în aerul deșert.
A
și-nghețat, și tace... Amici! cântarea naltă
Ca sufletu-mi să treacă în lumea ceealaltă

Prin sunetul cel sacru al vostrului concert.”

 

 

©Ion Heliade-Rădulescu