Ion Heliade-Rădulescu

("Sfinxul Eliad")

 

* Războiul 

de Alphonse de Lamartine

***

TRADUCERI

***

RO-Ion Heliade-Radulescu.jpg

 

“De ce sunete viteje urechea-mi e speriată?
Glasul trâmbi
ței răsună, cai ninchează sforăind;

Coarda-n sânge înmuiată,
Ca sabia-ncruci
șată,
Sună pavăza lovind.

Semnul de război se dete, aerul e-nzgomotat
Armele!
și eho iară armele! mai depărtat.
Pe câmpie răspândite scadroanele tropăiesc,
Decât crivă
țul mai iute din tot locul năvălesc;
Și ca două aripi negre deodată se întind
Din coastele cele dese de legiuni
șiruind.
Ne-nduplecat armăsarul, strâns în frâu, locul lovind,
Pe-ndoitele-i genunche se opre
ște sforăind.
Trăsnetul încă tot doarme,
și-n câmpul cel mărmurit
O prea jalnică tăcere cu groaza s-a răspândit.
Nu s-aude decât mar
șul atâtor mii de soldați
Alergând naintea mor
ții căreia sunt închinați,
A carelor uruire, armăsarii ninchezând,
Poruncile-adăugite
și aerul răsunând,
Sau vântul care izbe
ște în steaguri ce fâlfâiesc
Și-n taberele vrăjmașe înotând se îndoiesc;
Și când seamănă, umflate de biruință, c-ar sta
Gata înaintea slavei singure de a zbura.
Când ostenite-ncetează, se lasă pe lemn în jos
Ca s-acopere vitejii cu-al lor văl întristăcios.
În fruntea-amânduror taberi bronzurile bubuiesc,
Tunetele depărtate se răspund, se-mpotrivesc.
Din
țevile-nflăcărate fulgerul scânteietor
Ca suflarea mor
ții iese, dă, doboară destructor.
Bomba printre rânduri lasă un drum larg petrecător,
Precum când trece, se-ntoarce asudatul muncitor

Și, făr-a căta odihna, cosește neîncetat,
Despică o brazdă nouă lângă alta ce-a lăsat,
Astfel săgeata fatală se primblă din rând în rând,
Le culcă ca ni
ște spicuri pe câmpie răsturnând.
Ici cade un erou mândru în floarea sa secerat,
Din ochii săi ies scânteie, de trufie-mbărbătat;
P-al său coif ce face unde, de lumină strălucind,
Mlădioasă-o pană cade, se ridică fâlfâind;
Moartea de
țintă-și alege printr-însa a-nnemeri,
Trăsnetul aci love
ște, și greșit nu poate fi
Ca un snop de o
țel cade în pulbere răsturnat.
Armăsarul său s-azvârle, se simte neînfrânat;
O piezi
șă căutătură p-al său stăpân aruncând,
Se-ntoarce, î
și pleacă capul, îl miroase lăcrimând.
Colo cade-un vechi războinic ce, crescut de luptător,
Patrie tabăra-i fuse,
ș-armele al său amor.
El de nimic n-are-a plânge decât d-un steag îndrăgit
Murind, după el prive
ște, după dânsul e mâhnit.
Moartea după-ntâmplări zboară în drumul său grozăvos
Unul piere-ntreg cu totul, altul, în
țărână jos,
Ca un trunchi a cărui ramuri de secure cad trosnind,
Ale sale mădulare-
și vede în bucăți sărind,
Care, târându-se încă pe pământul umedat,
Lasă după el
șiroaie în praful cel sângerat.
Rănitul, pe care moartea jumătate l-a lovit,
În bra
țul unui prieten în zadar fuge ferit;
Amândoi d-o lovitură îmbră
țișați sunt loviți,
Ș-amestecați împreună, amândoi sunt mulțumiți.
Însă în zadar plesne
ște trăsnetul neîmpăcat
Și-n taberi săgeți de flăcări plouă, varsă ne-ncetat.
Ca marea ce o despică un vas iute spumegat

Și napoi se-nchide iară pe urma ce a lăsat,
Astfel peste rânduri sparte la loc altele se pun,
Vin să înfrunteze moartea peste cei mor
ți, și-i răzbun.
Dar omor făra răsplată s-a
ștepte se ostenesc
Taberele amândouă,
ș-una-ntr-alta năvălesc,
Se-mping, se lovesc, pătrunde o ceată-n alta intrând

Ș-a lor amestecătură sângeros vifor nălțând;.
În a cailor putere escadroanele se sparg,
Rândurile cele strânse se deschid, fac un loc larg;
Fierul peste fier love
ște, focurile se-nfășor,
Din taberele izbite un fulger iese, un nor.
În valuri de fum silitra, în aerul zgomotat,
Arde, curge, bubuie
ște în șirul cel flăcărat;
Soarta lor este ascunsă sub desul, grozavul nor,
Ochii nu pot vedea încă izbânda sau moartea lor.
Precum când două torente ce la vale se pornesc
Din doi mun
ți din împotrivă, se reped, se prăvălesc
În prăpastia cea strâmtă, vin gata a se sfădi,

Și tot într-aceeași vreme a se-mpinge,-a se izbi;
Unda love
ște în undă, valurile se-nmulțesc,
Sar în sus, s-azvârlă-mpinse, se-ntărâtă, se-nvrăjbesc;
D-o pulbere umedoasă aerul e mestecat,
De vâjâiosul lor trosnet pustiul e tremurat;

Și-n șesul ce le-mpreună, a lor furii aducând,
Undele amestecate curg chiar în lupta lor stând.

Dar trăsnetul încetează. Asculta
ți!... glas plângeros
Se nal
ță, se răspândește pe câmpul cel tânguios.
Arpa, trâmbi
ța, cimbala, însoțite își unesc
Glasul lor cel de aramă
și-mpreună tânguiesc;
Și p-ale vântului aripi treptat urcă și cobor,
Ne lasă-ale lor acorduri,
țipătul celor ce mor.
L-al lor strălucit răsunet dealurile-ascult, răspund,
Sim
țirile-s fiorate, inimile se pătrund.
Și-n aerul care sună de glasul cel tremurând,
Parcă al mor
ților suflet prin el s-aude trecând.
Soarele, totdeodată, risipind noru-n senin,
Cu o groază luminează locul cel de cărnuri plin

Și a lui galbenă rază strecurându-se-aci jos,
Desface râuri de sânge ochiului cel fioros.
Cai
și care-n mii zdrobite, în drumul grozav zăcând,
Păr
ți vii încă risipite ici și colo-n praf bătând,
Trupuri, arme sfărâmate, coifuri steaguri, mădulări
Grămezi de mor
ți peste ele, sub ele, după-ntâmplări.”

 

 

©Ion Heliade-Rădulescu