Nicolae Nicoleanu

 

* Dor și jale 

 

"Dacă sorta ne'mpăcată sau a cerului mânie,

Te-a ursit să zaci în lacrămi, în durere și 'n sclavie

Pe-un pămînt, al cărui sore, luminos și strălucit,

Te deșteptă și te culcă desolat, desmoștenit,

Și pe care umbra nopții nu se 'ntinde, nu se lasă,

De cât numai ca s'adormă desperarea, ce te apasă...

Nu-i așa că, plin de jale și cu ochii la pămînt,

Simți, că patria e 'n ceruri, libertatea într'un mormînt?

Și când obosit de lume, într'un timp de nesimțire,

Din amor sau din credință pentr'o mare suvenire,

Ai voi, călcând țărînă unei falnice ruini,

Pe altarele virtuții să te pleci și să te 'nchini;

Dar văzând, că pretutindeni pacea morții predomnesce,

Că nici umbra nu se mișcă, nici un suflet nu vorbesce,

Că nu vezi măcar o cruce sau o palidă lumină,

Priveghind în miezul nopții pe o eroică ruină...

Nu-i așa, că simți cu lacrămi, plecând fruntea 'la pămînt,

Că mărirea este în ceruri și virtutea într'un mormînt?!

Tote trec, tote se schimbă; ziua în nopte se preface,

Bucuria se renasce, plânsul și durerea tace.

Dar nimic nu pote stinge dintr'un piept nenorocit

Suvenirea și dorința unui timp mai fericit. —

Ast-fel, tristă Românie, întorcând a mea privire,

Cu suspin 'mi aduc aminte de trecuta-ți fericire,

Când prin drept și prin valore strălucind măreță 'n lume.

Nu erai numai o formă, un gol, un zadarnic nume;

Căci în inimi și'n năravuri, în limbă și 'n cugetare,

Se simțea fierbend puternic românesca ta suflare.

În zadar, coprins acuma de a ta mare suvenire,

Plin de vechea bărbăție și de a faptelor mărire,

În zadar ascult și caut, stau în loc și mă gândesc...

Românie, țară scumpă, nicăiri nu te găsesc!...

Negreșit ș'acum Carpații desvelesc o mândră frunte,

Ș'acum florea cresce 'n vale, buciumul răsună 'n munte,

Și din culmea ridicată, unde ochiul se opresce,

Aud Oltul cum suspină și Dunărea cum mugesce...

Însă unde sînt eroii și valorea lor divină?

Unde-i vechea libertate? unde-i fala de regină?

Ș'acel piept, ș'acea virtute, ș'acel sânge strămoșesc,

Ce dau cerului, naturei, corp și suflet românesc?

Au perit, s'au dus cu timpul! Azi, pe-acest pămînt tăcut,

Glasul patriei române e un glas necunoscut!"

 

 

©Nicolae Nicoleanu