Vasile Bob-Fabian

 

* Moldova la anul 1821 

 

"S-au întors mașina lumei, s-au întors cu capu-n gios

Și merg toate dimpotrivă anapoda și pe dos,

Soarele d-acum răsare dimineața la apus

Și apune despre sară cătră răsărit în sus.

Apele schimbîndu-și cursul dau, se-ntoarcă înapoi

Ca să bată fără milă cu izvoarele război ;

S-au smintit să vede firea lucrurilor ce la vale

Aflîndu-se din vecie, urma pravilelor sale.

Ș-au schimbat se vede încă și limbele graiul lor ;

Că totuna va să zică di mă sui sau mă pogor.

Toate pîn' acuma cîte se părea cu neputință

Ieșind astăzi la ivală, vor putea avè credință ;

Vreme multă n-a să treacă, ș-a ara plugul pe mare

La uscat corăbierii nu s-or teme de-necare ;

Ce-a să zic-atunci pescariul, cînd în ape curgătoare

Îi va prinde mreja vulturi și dihanii zburătoare ;

Ce-a să zică vînătorul, cînd în loc de turturele

Nevăzînd nici cîmp, nici codru, va pușca zodii și stele ?

Nătărăule ce umbli, pe a ceriului fațadă,

Zisu-mi-au ieri noapte luna, tîlnind-o la promenadă,

Suma veacurilor scrise pentru tine-n acest loc

S-au deșirat de pe crugul soarelui cel plin de foc.

Iar di ești vre o comită rătăcită dintre stele

Și umbli fără de noimă, ieșită din rînduiele,

Ce zăbavă peste vreme te ține calea cerească,

De îngîni cu migăiele armonia îngerească ?

Dacă ești planită nouă, și nu ții tovărășie

Colindînd pe lîngă soare în sistema ce să știe,

La depărtarea căzută te întoarce pe o cale,

Și nu ieși nebunește pe hotarul sferei tale,

Cutezătoriu mai aproape, vei fi ars de multă pară

Vei să degeri dinpotrivă de te vei depărta iară.

Iată Aurora vine cu veșminte luminate

Alungînd spaimele nopței, peste clima depărtate ;

Iară steaua Afroditei vărsînd rouă și răcoare

Deschide cu-a sale raze porțile sfîntului soare.

Vra nu-s-ce să mai zică și d-abia numa-ncepură,

Cînd un nor venind cu ploaie îi spălă vorba din gură."

 

©Vasile Bob-Fabian